Am fost provocat

A mai trecut o saptamana.

Momentul judecarii faptelor si rezultatelor a trecut. A mai ramas doar relaxarea si stresul pentru saptamana care urmeaza. Vor fi oare suficiente 2 zile pentru a recupera si revigora organismul meu pentru a lua de la capat chinul si stresul fiecarei saptamani? Probabil ca nu.

Fiecare zi aduce o surpriza. Am invatat ca niciodata nu primesti ce te astepti, sau cel putin mie nu mi se intampla asa. Am invatat sau auzit, nu mai tin minte, odata, mai demult, ca e bine sa te gandesti, cand te trezesti dimineata, la niste lucruri placute pe care le vei face in timpul zilei, si atunci toate-ti vor merge mai bine. Am aplicat aceasta strategie, si am observat intr-adevar, ca te ajuta. Problema e ca, uneori regimul de viata in care traim in ziua de astazi, nu ne mai lasa timp nici macar sa gandim, tot timpul trebuie sa actionam. Imi aduc aminte cu placere, ca sa ma refer la ce vreau sa spun prin "gandim", de zilele din facultate cand, pentru o zi - doua, ma retrageam in singuratatea camerei mele si ma gandeam la cum sunt, ce fac, ce s-a mai intamplat cu mine, in jurul meu, cum m-am schimbat. Erau niste introspectii placute, cu ajutorul carora reuseam sa-mi redefinesc propriul eu. Iuresul de fiecare zi te ameteste, te face sa-ti pierzi identitatea, astfel incat fiecare ramane doar o impresie a ceea ce este, o cochilie goala, caci atunci cand un om inceteaza sa-si puna intrebari, inseamna ca nu mai este om, este doar un animal social, care este guvernat ori de instinctul social, ori de reflexele sociale. Cel mai elocvent exemplu este americanul de rand care, avand suficient confort, televizor, mancare la discretie, se multumeste sa vegeteze intr-o stare de perpetua lancezeala. Poate ca in general nu-i adevarat, dar lipsa provocarii pentru o minte este cea mai sigura otrava.

Uneori ma intreb cu uimire de ce sunt atati de multi oameni cu masini in oras. De ce se plimba si intr-un sens si in altul? Inteleg sa mearga intr-un anumit sens, caci acolo este serviciul, dar in sensul celalalt stiu prea bine ca nu sunt decat locuinte, deci nu au ce cauta acolo dimineata, caci de acolo pleaca. E cam acelasi lucru cu autobuzele, care ar trebui doar sa duca dimineata oamenii la serviciu, caci la intoarcere nu mai au pe cine sa ia. Stiu ca pare putin absurd, dar este extrem de ciudata aceasta forfota matinala a tuturor oamenilor care merg la serviciu. De ce? Care-i scopul? Banii. Siguranta. Viitorul. Dar ce inseamna acestea? De ce sa incerci in fiecare zi sa ajungi la sfarsitul ei?

Astfel, plecand de la intrebarea mea preferata ajung in sfarsit la scopul foii de astazi: "ce vine dupa sfarsitul zilelor?".

Interesanta intrebare. Dar mai interesant ce presupune aceasta intrebare: te nasti ca sa mori. Un lucru cert. Mori. Incet, dar sigur. Si atunci, care mai este rostul de a trai? De ce aceea animatie matinala doar ca la sfarsit sa dispari fara a lasa nimic, ci doar niste amintiri in mintea unor semeni de ai tai? Cata importanta poate avea o existenta, de vreme ce un om este atat de neinsemnat fata de numarul total de oameni din lume, care la randul ei, aceasta planeta pe care traim, este insignifianta in comparatie cu universul. Si atunci, revin, si intreb din nou: "cum e dupa moarte?". Sunt credinte, fiecare sustine o varianta, nu putem sti sigur pana nu vom incerca cu propriile noastre forte.

Oricum, ce vreau sa spun e ca, inainte de toate, intrebarea este nepotrivita. Exista atatea lucruri neintelese in lumea asta, incat ce urmeaza dupa ea este momentan neesential. Si nu o zic doar eu, o sistine forfota, explozia de viata a oamenilor din jur, care nu se opresc sa-mi spuna: "Eu cred ca dupa ce mor am sa..." ci trec pe langa mine, nebagandu-ma in seama, caci sunt preocupati de acum, de momoment, de ce vor manca la pranz, cum isi vor minti seful, etc.

O societate in care existenta de dupa moarte ar fi scopul, cred ca ar fi alcatuita din oameni linistiti, contemplativi, rabdatori, dezinteresati, caci ceea ce-i preocupa nu are legatura cu ce-i inconjoara.

Stiu ca nu am raspuns la intrebare, dar am sa o fac, caci trebuie sa recunosc, este o intrebare care ma preocupa.