O piatra pe cer

"Gonesc prin spatiu." este primul gand al ciudatei fiinte din interiorul asteroidului. Departe, undeva, la un capat al galaxiei, asteroidul se deplaseaza cu o viteza imensa catre o destinatie necunoscuta.
"Vad, nu, simt viteza cu care strabat vidul."
Nu este bine definita. Este una cu bucata de ghiata si piatra cu care se deplaseaza. Firele de praf din vid ii racoresc fruntea, suprafata de contact din fata a asteroidului, in timp ce darele de gaz ce le lasa in urma sunt ca niste plete ce urmaresc directia de miscare cu intarziere. Toate aceste lucruri le percepe inconstient, ca pe niste organe tactile.
Viteza este nemasurata, stelele din vecinatate apar ca dungi subtiri si albe, corpurile indepartate se deplaseaza incet din fata catre spate. Un nor de gaz care se vede in fata, in secunda urmatoare dispare undeva in spate.
Nimic nu este permanent si totusi totul pare nemiscat. Spatiul fiintei este vidul, pictat de dungi si puncte albe, si de vantul care adie fara zgomot, constant. Ii este greu sa formeze un alt gand in aceasta monotonie.
"Cine sunt?" Eterna intrebare rostita doar la 3 secunde dupa inceperea existentei. Se naste o stare de disconfort in fiinta, vizibila prin transformarea culorii exterioare a asteroidului inspre rosiatic. Asta si datorita trecerii printr-un camp ceva mai dens de particule, care au interactionat cu suprafata lui.

"Ce vreme perfecta pentru de pierdut la soare pe iarba in parc", declara extrem de visator Joe intrand in parcul public al orasului in care locuieste, intr-o frumoasa zi de duminica. Se intinde pe gazonul proaspat tuns si adoarme.

"Se intampla ceva", observa cu o umbra de interes fiinta. Deja au trecut milioane de ani de cand strabate spatiul, galaxia din care a pornit a murit demult in departare. Unul din rarele puncte care o mai intovarasesc in drumul ei se apropie din fata. La inceput mai incet, apoi din ce in ce mai repede.
O data cu intrarea in galaxie, ciocnirea de micii meteoriti care salasuiesc la granita ei produc o incalzire a asteroidului, tradusa de fiinta ca o usoara stare de emotie, nerabdare, anxietate in fata noului, necunoscutului.
"Calea Lactee". Aceste cuvinte ii trec prin gand si dispar. Nu le-a retinut. Nu are idee de unde stie cum se numeste galaxia in care a intrat, dar a si uitat sa se mai intrebe. In jur se desfasoara un vechi frumos spectacol: stele care se nasc, stele care mor, gauri negre detectabile doar prin forta enorma pe care o exercita asupra corpurilor din jur. Insa dispar la fel de repede cum apar, in timp ce fiinta de pe asteroid strabate spatiul in viteza. Ditr-o data o stea de dimensiuni mijlocii se apropie cu repeziciune. Nu o loveste, dar in timp ce trece foarte aproape de ea, lasa in urma ei o dara de apa care se evapora, cu o lungime de cativa kilometrii.
Traiectoria i s-a schimbat datorita atractiei gravitationale exercitata de soare. Imediat ce s-a departat de el, in cale ii apare un corp ceresc de dimensiuni mult mai mici, doar de cateva ori mai mare ca dimensiunile asteroidului. Este o planeta albastra. Se vad norii albi ce plutesc pe o suprafata apei, murdarita ici si colo de mici petece de uscat maronii si verzi.

Atat a apucat sa vada. Toate au disparut undeva in spate. Nici coada nu mai e, nici stelele galaxiei. Fiinta strabate singuratica iar spatiul. Punctele indepartate si adierea usoara ii insotesc zborul.

Deschizand ochii adormiti, Joe se gandeste: "Ce-ar fi daca?..." Nu-si termina gandul, toropeala punand din nou stapanire pe el, si adoarme la loc.

"Ce se intampla?" Fiinta este alertata. S-a intamplat ceva. Galaxia pe care tocmai o lasase in urma se intoarce. Nu intelege cum este posibil asa ceva. A suferit brusc o schimbare de directie de 180 de grade. Vrajita din nou de spectaculul oferit de stelele din jur, nu observa apropierea de o stea mare, rosie, decat prea tarziu.

Joe este trezit brusc de prietenii sai care-i aduc la cunostinta ca l-au lasat singur doar 5 minute, si ca el imediat si-a facut de cap in cel mai nerusinat mod: a adormit. Razand, se ridica si pleaca cu ei la film.

Fiinta isi inceteaza existenta la contactul cu suprafata stelei. Un ultim gand apuca sa formuleze inainte de a disparea de tot: "De ce?"

Tarziu in noapte, dupa ce a ajuns acasa, Joe isi aduce aminte gandul care l-a bantuit cat timp a atipit in parc pe iarba: "Ce-ar fi daca ar putea vedea un asteroid, si cum ar fi ciocnirea lui cu o stea…"

Tu! Da, tu!

Fericirea este o ipostaza.
Ca tot m-am legat de prisos de ea.
Ar putea fi cea mai buna ipostaza in care un om ar putea fi. Poate fi negata, condamnata, ca orice lucru care exista pe lumea asta. Se poate oricand gasi unul mai destept care sa se priceapa mai bine si care cu o lejeritate de 2 cuvinte sa distruga definitia initiala si sa gaseasca o explicatie care neaga total si propune alte adevaruri. Poate nu ma exprim suficient de clar, rebeliunea ma sufoca. Si binenteles, multimea de prosti se gaseste care sa sustina noul idol. Prosti sunt caci trebuie sa fie, idolul care pare original nu este si el decat o biata copie a unui alt amarat distrus de anonimat. Dar asta ne este soarta, de viermi care ne taram pe suprafata unui pamant pe care ne chinuim cu toate fortele si reusim doar sa-l zgariem, in acelasi timp considerandu-ne stapanii lui, desi, realitatea este cu totul alta. Si totusi, in aceasta mizerie se naste uneori, extrem de rar, ceva frumos, idee, fiinta, lucru, care provoaca un sentiment ciudat, de inaltare, si in acelasi timp, un sentiment de rusine, de ura...
Ura este un sentiment mult mai puternic ca fericirea. Fericirea este trecatoare, ura nu. Te roade, creste in intensitate, iti distorsioneaza realitatea, lucru facut si de fericire, doar ca la un nivel mai mic, cucerit fiind de ura nu poti scapa decat descarcandu-te.
Asa se nasc criminalii. Ura unui individ care stie sa se exprime prin distrugere. Ura este insa colectiva, ii este indusa de tatal, mama, fratii, surorile, rudele, prietenii, oamenii necunoscuti ce-l ignora, ce-l privesc cu sila, ce-i ignora poate nevoia de ajutor. Ura creste in comunitate, pana cand, un individ mai slab psihic, clacheaza, dintr-un motiv sau altul, si se exprima prin suprimarea altei fiinte. Este interesant de inteles faptul ca atunci cand apare acest criminal in comunitate, ura cunoaste o concentrare foarte mare in fiinta acestuia, restul comunitatii, avand acest punct de descarcare, uita ura, care este inlocuita de grija, frica, si alte trairi asemanatoare. Ca orice animal, cand nesiguranta apare la fiecare pas, si omul se sperie, uita ura, devine chiar mai credincios. Bietul de el, este doar suma unor amarati stimuli, este papusa dirijata prin fire de papusar. Acesta este secretul criminalului, el este papusarul, frica, este firul principal prin care controleaza oamenii din jur. Este o fiinta nociva prin definitie, si totusi, prin existenta lui curata restul comunitatii de un sentiment periculos.
De mult vreau sa iau exemplul unui cult, acum e o ocazie potritiva. Un cult este un exemplu exceptional de comunism: liderul iubit coordoneaza multimea de oi cu drepturi egale intre ei, nimeni nu are nimic, toate sunt la comun. Si totusi, intr-o asemenea comunitate ura nu are voie sa apara, caci toti sunt fratii tai, si atunci, ea este inhibata, dar de fapt inabusita, si creste in intensitate, in tacere pana cand explodeaza intr-un mod care oripileaza un om normal: uciderea in masa a tuturor membrilor ar fi unul dintre exemple, nu garantez ca cel mai rau...
Criminalul poate fi insa un om inteligent, indiferent de motivele care l-au determinat sa ajunga sa practice aceasta slujba de timp liber... inteligenta ii da mijloacele prin care sa fie mai impresionant, mai faimos, mai periculos. Am vazut atatea filme, cresc cu parerea ca binele castiga intotdeauna. Criminalul castiga de la prima victima pe care o face, care-i da si numele. Intr-un film, niciodata victima nu este personajul principal, ci eroul care demasca criminalul. Societatea are nevoie de criminal, dar are nevoie si de siguranta. Elementul destabilizator apare, concentrarea acestuia intr-o persoana provoaca ravagii limitate, si apoi dispare lasand in urma o societate care-si revine la echilibru, si care a doua zi uita de existenta acestui criminal, sau, in cel mai bun caz, il accepta ca pe o personalitate demna de tinut minte. Omul, fiinta credincioasa care are ca scop suprem transformarea intr-o alta fiinta, superioara, accepta asa de usor pacatele aproapelui, nu le iarta, le accepta, recunoscand ca si el este o fiinta la fel de slaba, un vierme.
Gresesc, nu-mi este permis sa compar un om cu un vierme. Un vierme este inca ceva mai corect ca aceasta biata entitate: nu are acest sadism cultivat in mintea criminala de a gasi moduri noi si originale de a distruge frumosul.
Poate ca nu fericirea este scopul final, dar absolut sigur nenorocirea este ceea ce tu iti doresti cu adevarat in adancul inimii. Stiu asta, nu nega, caci nu poti suporta sa fii fericit. Te gandesti ca-ti mai trebuie si altele, ca nu-ti ajuge ce ai, si prin asta, in adancul tau, de fapt recunosti condamnarea ta la vesnicul iad al indoielii.
Criminalul nu este cea mai josnica fiinta umana, insa, caci, prin simplitatea sentimentelor, el se ridica mult deasupra anumitor persoane inofensive la prima vedere, care in viata lor nu vor avea vreodata curajul sa se faca cunoscute, dar care in adancul fiintei lor fierb de rautate si venin.
De aceea, fericirea este singurul mijloc prin care mai poti sa-ti salvezi constiinta, fericirea impartita celor din jur...

Stiu, tu, in fortareata spiritului tau deja m-ai criticat de cel putin 10 ori. Nu-mi pasa, asa cum nici tie nu-ti pasa.

Nimeni nu spune ce gandeste. Politica este disciplina ce cultiva acest mod de comportament. Societatea este mijlocul de coordonare a educarii, avand setul de reguli care te obliga sa accepti realitatea altora.

Idiotul este singurul om care este liber.

Prost este cel mai nenorocit om de pe planeta, caci nu va stii niciodata cat de nenorocit este.

Mananca visine, poate te gandesti sa fii tu cel care eliberezi comunitatea.

Oriunde esti, fericire.

NU, nu sunt de acord. Motivul este: Shania Twain cu You're still the one.


S-a creat la noi in tara o impresie gresita: tara noastra este mizera, urata, plina de tigani, hoti si mincinosi. Cel mai bine este sa pleci din ea, chit ca pentru culesc capsuni. In afara se fac banii seriosi.

O fi adevarat pentru unii, si sunt sigur ca pentru unii chiar este, dar pentru fiecare poveste de succes a unuia care se intoarce in tara exista zeci care sunt triste, caci pana la urma, afara este taramul tuturor posibilitatilor.

Nu mai sunt de acord ca afara e mai bine. Adica, evident, nivelul de trai e mai bun si o viata mizera acolo echivaleaza cu una rezonabila aici, dar lucrul care conteaza, si pentru care lupti pentru ca la sfarsitul zilei sa te poti bucura, este pana la urma fericirea. Nu trebuie sa calatoresti mii de kilometrii, sau mile in alte sisteme de masurare, ca sa-ti gasesti fericirea.

Pana la urma esti fericit acolo unde te simti bine, unde esti aproape de cei dragi, unde ai rostul tau, oameni cu care te poti intelege. De ce sa te smulgi dintr-o stare benefica spiritului tau pentru a alege sa alergi dupa altele? Pentru acei bani pe care-i vei avea, sunt sigur, peste cativa ani? Pentru toate acele lucruri pe care stiu sigur ca nu le-ai fi putut avea aici? Pentru un alt izvor de cunostinte, mai "bogat"? Chiar conteaza unde si cum traiesti? Nu raspunde cu da, caci nu asta-i raspunsul.

Pentru a fi fericit nu ai nevoie de asa ceva( desi nu-mi poate iesi din minte versul din Hotel Cismigiu al Vamei Vechi: "Fericirea este ceva ce nu poti atinge niciodata"), ci doar trebuie sa fii multumit cu tine insuti si cu cei din jur. Existenta inseamna lupta, scopul existentei omului insa nu este lupta. Omul este fiinta superioara cu datoria de a evolua, de a nu se mai lasa prins in captivitatea rutinei zilnice, de a gasi acea stare de iluminare care sa-i aduca linistea lui si celor din jur. Asemenea persoane sunt cele care au ramas in memoria oamenilor mai mult decat persoanele bogate care toata viata lor au strans bani. Cei din urma se pot lauda cu un nume de cladire, oras, strada, dar personalitatea lor dispare in negura uitarii, in timp ce alti oameni care sunt in cautarea altor valori decat cele materiale raman in memorie prin spiritul lor.

Nevoia de schimbare este scanteia care aprinde flacara vietii, motorul ascuns al freneziei din lume. E normal sa vrei sa parasesti cuibul, sa-ti faci un rost in viata. Perioada copilariei a trecut, vine vremea intemeierii unui viitor propriu, independent. Pentru unii e nevoie sa fie mai departe decat mai aproape, pentru altii nu. Nu conteaza, important e sa ajungi sa fii fericit, pentru ca la randul tau sa poti creea si tu niste copii, pe care apoi sa-i cresti, ca si ei la randul lor sa poata pleca departe de tine. Nu pana la urma asta-i rostul tau?

Iti construiesti viitorul, il vezi in fata ochilor cum se deruleaza, cum se organizeaza fiecare bucatica din el... si poate ca-i mai bine asa. Nu trebuie sa te intrebi de ce ai tu acest viitor, de ce nu ai fost tu in acel avion care s-a prabusit, de ce nu pe tine te-au luat apele, de ce nu tu te-ai nascut intr-un biet satuc din Africa... nu, universul tau este pregatit pentru tine, si desi inca nu stii sigur ce te asteapta, el iti da siguranta ca decizia ta este buna, ca tu intr-adevar contezi pentru tine. Oricum, mai bine decat sa fii o simpla leguma, verde, atarnand de o crenguta subtire, care se clatina in soarele cald de vara, care-ti da energia sa -ti schimbi culoarea in acel rosu aprins, culoarea vietii si a bucuriei.

Da intr-adevar, nu are mult sens ce scriu, stiu ca tu nu ma aprobi, stiu ca iti dai seama ca sunt suparat. Evident ca sunt suparat. Exista amintirile. Asta este tot ce mai ramane dupa ce pleci. Amintiri placute mai ales. Valoreaza enorm pentru fericirea mea si a ta. Dar, daca tu nu esti sa faci unele noi, acestea vor disparea, si, o data cu ele, si tu din mintea mea. Te-ai gandit daca merita asa ceva? Merita sa pierzi un lucru bun pentru alt lucru mai bun, dar altfel?...
Admir inocenta. Un inocent nu stie niciodata ce pierde neincercand un lucru. Tu pleci pentru ca asta-i mersul normal al vietii, un inoncent, nestiind acest lucru, nu va pleca, si are sansa sa fie mai fericit ca tine, caci nu a pierdut pe nimeni din jur. Dar nici nu a castigat. La fel ca un idiot.

Dar tu le stii mai bine... eu sunt o biata adiere de vara.

O poveste

A fost odata, ca niciodata, un nimic.
La un moment dat, acu foarte multa vreme, nimicul a explodat. (Probabil se plictisise sa fie chiar atat de nimic.)
Din explozia lui a rezultat ceva mirific: au rezultat stele si nori, apa si soare, pamant si stele. A rezultat si noaptea si ziua, si atractia (gravitationala), si undele ultraviolete, si mai ales particulele.
Au rezultat ciocniri infioratoare, cataclisme extraordinare, la nivel micro dar si macro, ce sa mai, a rezultat un univers mirific, caci exploziei initiale i-a urmat asezarea ordinii. Ordinea a intrat in vigoare incetul cu incetul, pana s-a ajuns la o extraordinara perfectiune, o perfectiune prea putin atinsa de mecansimul celui mai exact ceas.
Perfectiunea a creat apoi piatra: o îngemănare de mici perfecţiuni, creată cu un scop. Eternitatea.
Nu a fost suficient.
Modelul luptei din interiorul unei stele a fost reluat, la o scara mult mai mică, intr-o formă mai imperfectă pentru a crea un ansamblu numit viaţă.
Celula.
Celula a creat Ciclul vieţii: naştere, consumarea vieţii, moarte.
Perfecţiunea stelei este oglindită de procesele ei interne de combustie, care transformă energia dintr-o formă în alta, faţă de viaţă, care consumă, tranformand, dar mai ales distrugand, lucrand in pierdere.
Viaţa a scapat de sub controlul Perfecţiunii. Viaţa s-a auto generat, s-a transmutat, până a creat Omul.
Omul este apoteoza Vieţii. Este cea mai mare creaţie a Vieţii. Omul este distrugătorul Vieţii. Născută din imperfecţiune, scopul final al Vieţii este moartea.
Departe în stele, Perfecţiunea veghează, rece, bătrînă. Are de partea ei timpul.
Pe o bucată de rocă, desprinsă dintr-o stea, pe veci sortită sa se rotească în jurul stelei, un fir de praf care se aprinde, arde sau îngheaţă, în funcţie de capriciile calculate ale stelei care i-a fost părinte. Pe ea, Viaţa a creat un mediu protector pentru evolutia supremei creatii. Omul a invatat sa se adapteze mediului, s-a autoconstientizat, si-a determinat potentialul de stapan suprem al lumii microscopice in care traieste, si, de atunci, nu a existat pentru el decat vanitatea. Vanitatea este copilul omului. Ea il convinge pe om ca poate avea idealuri sfinte, sentimente adanci, trairi unice. Ea il orbeste pe om de la realitate: este un microb care rezista in niste conditii intamplatoare, a carar variatie insignifianta ii afecteaza distrugator existenta. Este un ansamblu de organisme pe care le dispretiuieste si le ignora, un ansamblu de imperfectiuni fizice pe care prefera sa nu le vada. Este condus de instincte animalice pe care nu le intelege dar carora, in vanitatea lui, le ridica la rangul de trairi emotionale supreme, scopul vietii. Si-a creat un invelis psihic, societate, in care nu trebuie sa lupte pentru supravietuire, nu trebuie sa respecte spiritul vietii de a ramane doar cel mai capabil reprezentant al speciei. A creat astfel mila pentru a putea omagia dragostea dintre un barbat paralizat care se doreste eutanasiat si asistenta care-l vegheaza. Se chinuie, se zbate, ca un vierme in carligul la capatul atei din undita unui pescar, dar pana la urma moare.
Se zbate atat de mult incat uita sa se opreasca si sa se gandeasca la ceea ce-i
in jurul lui, sa-si regaseasca bucatica de perfectiune din el. Duce o existenta
efemera, care nu poate fi observata pe durata universului. Si totusi, in vanitatea lui, inca se crede important.
Si totusi, existenta lui are un motiv, o explicatie, un scop. Nu este cel pe care mediul, societatea l-a invatat, ci altul. Mult mai inalt si profund.
Fiecare om are o identitate proprie. Cand moare, identitatea lui dispare. Dar, aceasta identitate, aceasta capacitate de abstractiune, de gandire imateriala nu se repeta. Ea se contorizeaza. Desi omul moare, identitatea lui continua sa contribuie intr-o noua forma, mult mai importanta, scopului universului.
Omul nu poate exista doar pentru a duce o viata efemera pe o planeta pierduta in spatiu. Omul are conditiile necesare si suficiente de a invata. Desi de cele mai multe ori greseste, ii ia mult sa inteleaga, de-a lungul istoriei, omul invata. O data cu invatatura vine intelepciunea.
Din pacate, o data cu intelepciunea, vanitatea devine mai puternica si provoaca distrugeri din ce in ce mai mari speciei omului.
De aceea, pe om il asteapta doua mari finaluri: extintia finala, rapida venita din propria infumurare, prostie, egoism, vanitate; sau intelepciunea finala, intelegerea rolului si integrarea cu universul, cu perfectiunea, cu eternitatea.
Din pacate, unui vierme nu-i poti explica cum sa-si poata monta roti dar poti sa-l pui jos si sa-l lasi sa aleaga singur drumul catre lac, sau catre padure.
Finalul este totusi fericit, perfectiunea castiga, viata moare.

Reactii

Simti nevoia sa reactionezi. Te inteleg. Altfel nu as scrie aceste randuri. Dar ti-ai pus intrebarea daca chiar ma intereseaza? Daca intereseaza pe cineva? Adica cine te crezi tu sa poti asa, pur si simplu, sa-ti pui amprenta intr-un loc care nu-i al tau? Sau, mai exact, prin raspunsul tau atotstiutor, sa minimalizezi tot ce eu trudesc aci sa scot din mine? De ce crezi ca esti atat de capabil sa intelegi ce vreau eu sa spun? Mi s-a spus ca nu are rost sa fac ceea ce fac, caci ar trebui mai bine sa ma apuc sa citesc niste carti de filozofie.
Stau calm. Nu ma intereseaza. Scopul meu nu e sa-ti fac tie pe plac si sa te las sa te exprimi, sau cumva impreuna sa ajungem la intelepciunea suprema si sa ne luminam viata. Nu. Eu sunt EGOIST. Eu nu te vreau.

Ba te vreau. Ce sa ma mint. Te vreau sa revii. Dar nu asa cum iti imaginezi tu. Iti admir tenacitatea de a incerca sa intelegi ce scriu, si mai ales sa incerci sa-mi raspunzi asa cum esti tu invatat, in stilul tau propriu, dar oare se potriveste cu stilul meu? Oare este cea mai buna metoda aceea de a intina ce pun eu aci cu niste fraze simple, bine alese de tine, care rezuma incorect ceea ce vreau eu sa sugerez?

Si totusi, te vreau. Te vreau sa revii. Dar nu asa cum crezi tu. Te vreau sa vii, sa citesti, sa reflectezi, sa ignori, sa injuri, sa te superi, sa reactionezi, sa faci ce vrei, ca doar suntem publici pana la urma si nu pot sa-ti interzic nimic.
DAR, mai important, te vreau sa revii. Sa revii peste 1 an, 5 ani, sau poate chiar 10. Revino si citeste-ma. Poate din intelepciunea gatuita a mintii mele vei vedea altfel lucrurile in alt timp, si poate-ti va folosi. Poate doar iti vei aduce aminte.

Dar nu uita, revino!

Adeptul unei casatorii tarzii

Fii atent!
Iti vand potul cel mare: casatoreste-te cat mai tarziu!

Vad ca te-am bagat in ceata. Hai sa-ti explic de ce.

Vezi tu, lucrul care mobilizeaza un om sa traiasca este scopul. Pentru a dori sa traiesti trebuie sa ai un scop. Casatoria are nefericita propietate de a omori orice scop nobil al vietii... de fapt, orice scop placut. Raman doar obligatii.
Viata este o pendulare intre scopuri, inspirate din idealuri, deci, aproape imposibil de realizat (zic aproape, caci, fata de idealuri, 1 la mie, sau mai rar, se mai intampla sa se indeplineasca, vezi castigatorii la loto: cati joaca si cati castiga...), si obligatii. De obicei, pentru realizarea unui scop, incep sa-ti faci obligatii, pe care le garantezi cu succesul scopului. Daca, as zice binenteles, dar poate e prea dur, nu se indeplineste... raman obligatiile.

Dupa aceasta abureala care te-a abatut de la scopul principal al chestiunii de o atac acum, sa ne intoarcem la subiect. Conform demonstratiei anterioare, o casatorie este un scop, chiar nobil as putea spune. Cand te gandesti la casatorie, binenteles ca indragostit fiind, o vezi ca pe paradis, un moment temporal vesnic in care tu si partenerul tau puteti fi fericiti pentru totdeauna.

Mda. Cat te tine? 1 luna? 3 luni? 6 luni? 1 an? 5 ani? Specialistii nu au gasit un raspuns exact, desi probabil ca se gaseste acu undeva in lume un laborator care face asemenea de experimente pe soareci (?!?!; oricat de ciudat ar parea; stiti experimentele pe oameni nu prea sunt admise), cert e ca acel moment temporal are o durata extrem de bine precizata, finita. Nu tine mult, oricat de mult ai vrea sa crezi. Iti trece. Stii, cand te-ai indragostit, si apoi casatorit, vezi doar lucrurile bune din partener, toate defectele sunt atuurile lui/ei care-ti plac atat de mult, dar, cu timpul, fiecare astfel de "calitate" se transforma si in ochii tai in defectul care este, eventual mult amplificat, deoarece a trebuit sa traiesti cu el prea mult. Nu are rost sa divaghez prea mult in aceasta directie, pentru ca stii ca este adevarat, doar un mic exemplu: meciul pentru barbat. La inceput femeia incearca sa ia parte, sau macar sa-i creeze conditii cat mai optime de "vizionare", singur sau cu prietenii, dar, cu vremea, aceasta perioada din viata barbatului devine un cosmar pentru femeie, care va incerca cu orice chip sa-l faca sa-l rateze, de exemplu, prin inventarea unui motiv urgent si stupid ca nevoia de a se duce sa cumpere paine, lapte, etc...

Poate am insistat prea mult, dar sa mergem mai departe.

De ce totusi o casatorie tarzie? Lasand la o parte toate probleme care oricum vor aparea, casatoria este totusi scopul suprem in viata: gasirea partenerului cu care sa traiesti toata viata si sa faci copii, si apoi sa mori. Si atunci, pentru a o face totusi mai placuta, ai nevoie de un partener care sa arate totusi, inca prezentabil, oricat de inaintat in varsta si in casnicie ai fi. La o casatorie de prea tanar, partenerii, dupa atata chin garantat de casnicie, au tendinta de a-si modifica trasaturile faciale si fizice, ca dupa o operatie estetica, numai ca in sens invers: adica spre mai rau. Acest lucru este inevitabil, datorita batranetii.

Dar, se stie ca pentru a te putea casatori trebuie sa pacalesti pe cine trebuie, si pentru aceasta trebuie sa te prezinti intr-o forma atragatoare in ochii partenerului, ori fizic, ori banesc. Deci, daca te casatoresti mai tarziu, ti se garanteaza ca partenerul tau inca va arata onorabil si prezentabil la varsta respectiva, ceea ce nu e cazul, pentru aceeasi varsta, dar la o casnicie de tineri...

Iata, qed, motivul a fost divulgat.

Pentru exemplificare, sa alegem o persoana cu respectabila varsta de 50 de ani.
1. Arata inca onorabil. Atunci cauta o persoana de aceeasi varsta sau mai tanara care sa arate tot onorabil. Deja nu conteaza banii la o asemenea varsta, daca prima persoana vine cu aspectul. Pentru restul casniciei, se garanteaza ca aspectul fizic se va pastra. Nu mai are mult...
2. Are bani. Atunci cauta o persoana de aceeasi varsta sau muuult mai tanara, dar care din punct de vedere fizic sa arate mai mult decat prezentabil. Si astfel, pentru durata casniciei, se garanteaza pastrarea aspectului placut fizic al perechii. Nu mai are mult, deoarece daca partenerul este muuult mai tanar, din diverse motive apar mai repede anumite boli ale batranetii.

Sper ca te-am convins! Ne vedem in 2040.

Cel mai frumos cadou

Cel mai frumos cadou este lucrul la care ti cel mai mult, sau, foarte mult, si pe care totusi il daruiesti, atunci cand placerea de a darui este mai mare decat placerea de a detine ceva pentru satisfactia proprie.

Desi titlul suna absolutist, ceea ce se ascunde in spatele lui este adevarat, caci fiecare cadou facut la un moment dat trebuie sa fie cel mai frumos de pana atunci. Un cadou castiga o valoare in plus fata de obiectul pe care-l reprezinta, caci el devine o amintire care leaga cele doua persoane.

Toti avem nevoie de amintiri, caci ele sunt cele care ne formeaza, totusi, uneori ne este greu sa pastram alaturi de noi toate obiectele-cadou. Asa ca raman doar imaginile acestora, intiparite undeva in minte. Cu vremea, acestea se estompeaza, cadourile se uita, legaturile se pierd. Pentru a salva acest lucru, s-a nascut nevoia de a desena, picta si apoi, mai tarziu, arta fotografica. Acum, un mic album de poze pus pe net poate aduce o clipa de fericire in privirea celui care a uitat.

PS: reclama ascunsa ;)

Maxima zilei

Diferentele de prostie se estompeaza cu varsta.

sau

Prostia scade cu varsta, fara ca inteligenta sa creasca.

Explicatii:
Nu ti s-a intamplat sa ai un coleg/o colega de gimnaziu ceva mai proasta, adica suficient de proasta incat operatii aritmetice multiple inlantuite sa fie mult prea dificile pentru respectiva persoana? Daca da, atunci stii cam cum este o persoana destul de proasta. Ei bine, cu varsta nu mai conteaza asa ceva, conteaza doar sa stii sa conduci masina, sa numeri banii, sau nici macar, caci ti-i numara altii pentru tine, deci trebuie doar sa stii sa mananci, sa bei, sa dormi si sa conduci. Atat.

TU esti fericit?

Mi-a cazut ca o caramida-n cap aceasta intrebare. Am raspuns spiritual pe moment, binenteles. Dar, nevoia m-a facut sa scriu un mail netrimis, citat mai jos:

Sal.

Imi pare rau ca te deranjez, nu sunt convins ca fac bine, dar nu pot
scapa de intrebarea ta: "Tu esti fericit?"
Motivul este nu problema de a fi fericit in sine, ci de ce mi-ai pus
aceasta intrebare. Intrebarea ta coroborata cu impresia lasata de
filmul la care am fost ma macina. Stiu ca suntem doar doi colegi, si
imi place acest lucru, dar nu pot sa ma abtin sa te intreb: "de ce?"
mi-ai pus aceasta intrebare.
Daca nu-ti cer prea mult, as dori un raspuns, nu vreau unul
telegrafic, scris la rece, ci, daca s-ar putea, vreau sa stiu ce ai
gandit in acel moment. Nu stiu, nu cred ca ma va ajuta raspunsul tau,
dar cel putin voi avea un punct de plecare.

Numai bine.

Reies intr-adevar multe lucruri personale din el, dar insuficiente ;).
Totusi, nu ma pot abtine sa-l comentez la rece, sau sa comentez pe langa el...
Si as incepe asa:

Cat de des tu te mai intrebi daca esti fericit? In caz ca nu stiai, TREBUIE sa te intrebi! Cand evaluezi rapid viata ta, daca-ti pui intrebarea, probabil vei concluziona ca esti fericit, binenteles ai mici necazuri, dar cine nu are, nu-i asa?
Nu-i asa?... Ai nevoie de o confirmare, de o sustinere.
Fericirea, prin definitia pe care o am eu din cresterea mea, reprezinta o stare euforica, cu o durata limitata. Asadar, prin definitie, nu este o stare permanenta. Si atunci, ce-ti ramane sa faci, acceptand ca recunoasterea simpla cu da sau nu a faptului ca esti fericit nu este o optiune?
Solutia: nefericit sau multumit, sau orice stare/situatie intre ele.
Trebuie sa mai aduc o precizare: cand pun intrebarea "Tu esti fericit?" nu ma refer la acum, sau de cand citesti aceste randuri, sau de cand ai mancat mic dejunul, sau... ci la o perioada care a inceput de la ultima schimbare majora din viata ta. Rar in viata unui om se intampla sa existe asemenea schimbari. Prin observatie pura, pot spune ca un om are tendinta de a-si cara mediul propriu si cunoscut de el, oriunde s-ar duce, oricat de exotic ar fi locul. Asadar, stai bine si te gandeste inainte de a raspunde, sau, mai ales, inainte de a incepe sa analizezi daca esti fericit, care ar fi ultima schimbare reala din viata ta.
Si acum sa revin asupra raspunsului. E simplu sa spui ca esti nefericit, e starea naturala a fiecarui om, cea mai simpla metoda de a-si explica si motiva existenta: "sunt nefericit, trebuie sa fac mai bine, sa fiu mai bun", sau "sunt nefericit, vreau sa fiu singur si ticalos". Remarca "vreau". Bun, deci 90% din oameni sunt nefericiti, este un adevar crud care ne motiveaza viata.
Starea de multumire. Multumit inseamna ca totul este in ordine acasa, totul este in ordine la serviciu, viata este pe drumul pe care ti l-ai imaginat, nu planeaza nici un nor, ce sa mai, toate merg bine, poate cu mici scartaieli ici si colo, dar nu ceva care sa nu poata trece intr-o zi, maxim o saptamana.
Ei bine, scopul meu cu aceste randuri, dupa aceasta introducere scurta, este de a demonstra ca tocmai starea aceasta de multumire este cea mai periculoasa. Deci, fericirea, in comparatie cu multumirea si nefericirea, trebuie sa retii, este doar un moment, de aceea nu intra in discutie. Multumirea aduce dupa sine disparitia problemelor, a nevoilor, deci si a dorintei de a imbunatati ceva in viata, a unei schimbari. O schimbare inseamna in primul rand contact cu alti oameni. Daca esti multumit, nu doresti sa cunosti persoane noi, care te pot influenta, chit ca la nivel constient poti da impresia de disponibilitate, nu doresti noi relatii, noi dependente , pana la urma, nu doresti sa stii ce gandesc ceilalti. Recunosc, asta este impresia mea: da, esti fericit! da, nu vrei sa stii cum de esti fericit! da, nu vrei sa-i asculti, nu poti sa-i intelegi pe cei din jur ci vrei ca doar ecourile tale sa se faca resimtite in vorbele lor.
Binenteles, nu esti de acord cu mine, asa ca voi folosi un exemplu: cand esti mic, nu nevoia personala dicteaza comportamentul tau, ci regulile generale ale jocului pe care le accepti fara sa comentezi, fara macar sa constientizezi optiunea. Adult fiind, totul este o optiune, in alegerea careia primeaza eul propriu. Relatiile le construiesti pe baza preferintelor personale, sau le ierarhizezi conform acestora. La fel si cu prioritatile. Un prieten este prieten in functie de ce ofera si de ce primeste. Copil fiind, existau doar parteneri de joc, care respectau aceleasi reguli ca si tine.

Cu impresia clara ca nu am lamurit nimic, ca am oferit un amalgam de cuvinte, inchei concluzionand ca de cele mai multe ori "fericirea" este considerata avand in vedere doar bunastarea proprie, nu si a celor din jur, desi persoanele din jur sunt pilonii acesteia.

The "wake up" call!

Traim intr-o lume mica, mica de tot! Si nebuna!
Exclam cand spun aceste lucruri, pentru ca asa am chef. Nimic nu ma deranjeaza, nu ma intrerupe din aceasta declaratie. Nu pot fi oprit. Sau pot?
Pot sa continui sa tastez cat timp? Pot oare sa tastez incontinuu, la inceput cu un anumit sens, dar apoi doar de dragul de a tasta, pentru ca la un moment dat, dupa cum spune o ipoteza, oricat de dezordonat as tasta, dupa un milion de ani as ajunge sa scriu opera lui Shakespeare.

De ce m-am lasat atat de mult dus de valul bajmajelii probabil te vei intreba. Dupa cum ma stii, totul are un scop. Scopul are foarte mare legatura cu titlul acestui post, dupa cum vei intelege mai departe, daca inca nu te-ai plictisit suficient incat sa inchizi fereastra.

Eu am viata mea. Eu fac ce stiu, ce pot, ce mi se dicteaza sa fac. Cel putin asa pare la prima privire. Viata mea este dictata de interactiunile mele cu oamenii din jur, de contextul, societatea in care traiesc. Eu nu cunosc decat aceasta societate, cea pe care o pot simti, pipai, auzi, vedea. Daca vreau sa-mi extind cunostintele, pot citi mai multe despre ea. Si astfel am o imagine mentala, mi se formeaza in timp ce cresc, a ceea ce am in jur si, prin urmare, ca un adevarat animal ce sunt, ma adaptez la conditii si, mai ca vreau constient, mai ca fluxul vietii pe care o duc ma ghideaza, ajung sa fac ce trebuie sa fac si atat. Suna destul de vag. Sa fiu mai explicit printr-un "mic" exemplu: ma nasc. Nu stiu nimic, decat ca sunt om, si pot scoate anumite sunete, ca am o anumita structura fizica, trebuie sa mananc si sa elimin dejectii. Incep sa cresc. Observ in jur niste fiinte care au grija de mine. De ce? Au o forma asemanatoare cu a mea. Fara sa ma intreb, accept acest lucru. Accept ca suport un nume, o identificare si ca la randul meu, pot forma o serie de semnale, sunete, cu care pot chema fiintele, persoanele din jurul meu. La inceput semnalele sunt indescifrabile, dar sunt incurajat sa progresez. Deci, primele manifestari care ma caracterizeaza sunt: satisfactia si starea antonima: neplacerea de a nu fi satisfacut. Si starea de multumire. Mai tot timpul sunt multumit. Momentan atat imi este suficient. Multumit ca pot vedea niste culori care se misca in fata mea tot timpul. Deja pot pricepe structura unora dintre ele si chiar le pot identifica pe fundalul celorlalte culori. Identific astfel lumea in 3 dimensiuni. De ce 3 dimensiuni? Cresc. Am un rol. Trebuie sa ma joc. Si sa invat. Invat ce sunt parintii, fratii, rudele. Ce este casa, ce este afara, ce sunt oamenii, ce sunt animalele, ce sunt copacii. Vad soarele si luna. Invat ritmicitatea. Invat rugurozitatea. Invat timpul. Invat ca ceva se deruleaza, ce se intampla in jurul meu este in continua miscare. Si nu pot controla nimic. Ba nu. Pot controla mici lucruri. Pot provoca reactii in jur, si la randul meu sunt influentat de reactiile celor din jur. Intru in joc. Imi aduc contributia. Cresc. Jocul s-a terminat. Am intelect. O voce interioara vorbeste cand eu tac. Imi vorbeste despre lucruri la care nu m-am gandit, care contrazic cadrul in care ma aflu, lucruri "afizice", care nu se exprima prin ceea ce stiu. Nu stiu cum sa reactionez. Incep sa ma adaptez, ca un adevarat animal ce sunt, si la aceasta noua stare de lucruri. O integrez in experienta numita viata. Merge de acum mana in mana cu ce se intampla in jur: fizic si afizic. Si astfel obiectele din jur sunt insufletite de aceasta stare psihica care se gaseste si in ele. Toate au un rost, o explicatie, un motiv, o istorie. Nu mai cresc. Imbatranesc. Totul incepe sa se dizolve. Totul incepe sa-si piarda rostul. Devin nesigur. Devin neinsemnat. Devin scos din uz. Devin experimentat, dar invechit. Nu ma pot adapta la schimbarile provocate de cei tineri, asa cum stiu ca am fost si eu. Devin dezinteresat. Am trait. Am vazut. Am simtit. Am auzit. Am facut si am dres. Am murit. In jurul meu totul se dilueaza. O perioada am fost. Nu mai ramane nimic. Sfarsit exemplu.

Ce se poate intelege din el? O prima concluzie, deja clasica, este rolul de actor in viata: traim un rol care ni se da de altcineva.

Acum, dupa ipoteza, sa expun punctul culminant: tot ce se intampla in jur eu controlez. De ce sa nu gandesc asa? De ce sa nu-ti pui o asemenea problema? Ai vazut Vanilla Sky? Ar trebui... Ce-ar fi daca eu as putea dicta ce sa se intample in jurul meu? Nu ma intelege gresit, nu imi asum rol de Dumnezeu. Eu vorbesc doar de viziunea, perspectiva, viata mea. Hai sa vedem cat de mult o controlez eu, si cat de mult imi scapa mie controlului.
Recapitulez: ma nasc. In acest moment, stiu sigur ca am niste cunostinte, proprietati, caracteristici specifice rasei umane, care-mi vor permite o anumita capacitate intelectuala. Capacitatea intelectuala, reprezentata prin creier, este compusa din constient si subconstient. Stiu ca unii oameni de stiinta si-au pus problema elucidarii proportiei, si stiu ca se povestea de o valoare de 3% pentru constient, dar e irelevant, ce stiu foarte sigur e ca, in viata de zi cu zi, si constientul si subconstientul isi aduc contributia. Exemplul arata ca, constientul evolueaza, invata. Capacitatea de a invata variaza de la om la om, ca si limita maxima pe care o poate atinge. Si totusi, aceasta capacitate nu poate fi legata de capacitatea fizica, de vreme ce dimensiunile creierului sunt comparabile, sau, se poate intampla ca persoane cu creiere mari sa nu fie la fel de capabile ca persoane cu creiere mai mici. Fapte. Acestea sunt fapte. Deci, constientul nu depinde de ceva fizic, sau, capacitatea fizica este super suficienta pentru constient. Constientul este cel care ne ghideaza in viata. El este cel care se adapteaza si care ia deciziile de a alege un mod de trai. Constientul controleaza anumite lucruri si se lasa controlat de altele. Dar eu, tu, nu suntem doar constient. Avem si subconstient. Ceva care nu are liniste, si care ne deranjeaza uneori vizibil. Este sursa care, atunci cand constient ramanem fara solutie, vine, cu prima ocazie, si ofera o rezolvare. Stiu ca stii la ce ma referi. Ti s-a intamplat. Vrei sa-ti aduci aminte ceva. Nu poti. Stii ca stii sau ca ai stiut. Incerci sa-ti treci in revista cunostintele din cap, dar nu gasesti nimic care sa te ajute. Peste 5 minute iti "pica fisa". Ai gasit. Desi nu te-ai stresat, ai gasit. Responsabil este subconstientul.

Asa, acum ca ne-am lamurit, sa ma explic.
Eu plec de la ideea ca tot ce se intampla in jurul meu este controlat, este dorit, este imaginat de mine. Controlul se face la un nivel constient, dar mai mic, si la un nivel inconstient, restul. Daca ar trebui sa am suport, m-as referi la felul in care se scurge viata: prin decizii. Hotarasc sa fac un lucru. De ce-l fac? 1. deoarece asa vreau eu, sau 2. deoarece asa ma constrange mediul. Dar, constrangerile mediului sunt dictate tot de mine, datorita deciziilor anterioare pe care le-am facut, care unele au fost constiente, altele "inevitabile", sau, mai bine zis, controlate de subconstient. Exemplu: Vreau serviciu. Dau anunt. Exista o forma anume pentru a face asa ceva, subconstientul a avut grija sa creeze forma de exprimare, astfel incat constientul sa i se poata adapta: prietenii mei lucreaza, ceea ce inseamna ca merg undeva, stau un numar de ore, si vin cu bani. Forma de angajare presupune scrierea unui cv, lucru pe care aflu ce inseamna, si cum se face, si apoi trimiterea lui la o firma din domeniul cu care as fi compatibil, lucru pe care il invat din experientele anterioare, si din jurul meu, si apoi participarea la o intalnire cu un reprezentant al firmei angajatoare. Se creaza un cadrul in acest moment un cadru care sa semene cu cunostintele acumulate despre un serviciu, sau ceea ce ar parea "normal" sa insemne un serviciu, o firma: o cladire cu un birou, in care o persoana discuta cu tine. Constient, stiu scopul discutiei: evaluarea priceperii mele. Si totusi, eu controlez intrebarile si raspunsurile. Intrebarile se conformeaza unei logici sociale care vizeaza integrarea mea intr-un colectiv cu care trebuie sa fiu compatibil si psihic si intelectual.

Nu cred ca te-am convins. Asta pentru ca ti s-ar parea ciudat ca la nivel constient sa zici: zbor, si imediat sa te vezi zburand. Este o extrema ceea ce zic, pentru ca, transformarile subconstientului sunt mult mai subtile: daca tu zici 'vreau sa zbor', intr-un anumit timp se va inventa o tehnologie noua de zbor, care evolueaza si iti permite sa zbori. Suna incredibil, dar evolutia este cel mai bun exemplu pentru ceea ce spun. Exista fiinte, care, conform teoriei lui Darwin, inotau, si la un moment dat au inceput sa mearga pe pamant, apoi sa zboare. Deci, este posibil.
Si astfel ajung la zicala: ca sa reusesti, trebuie sa vrei! Este cat se poate de adevarata. Trebuie sa vrei, si cineva va avea grija. Avand in vedere ca universul tau este mic, extrem de mic, acel cineva esti tot tu. Cine sunt persoanele din jurul tau si de ce sunt in jurul tau? Pentru ca, la un moment de timp ai avut nevoie de cineva. Sau ai facut ceva, si actiunea ta a cerut aparitia unei persoane. De ce ai mama si tata? Fizic, nimic nu te leaga de ei. Conceptual, nu exista nici o diferenta intre ei si restul oamenilor, si atunci de ce decizi ca ei sunt mai importanti ca restul? De ce decizi ca unii oameni merita sa moara si altii nu? De ce, atunci, accepti ca unii pot muri si altii nu? Pentru ca nu te intereseaza acei altii. Auzi de ei, pentru ca trebuie sa auzi. Trebuie sa stii ca exista si altii. Trebuie sa stii ca nu esti singur, deci trebuie sa ai si prieteni, apropiati in jurul tau, dar, trebuie sa existe si altii la care primii sa se poata raporta. Tot ce-ti trece prin capusor se poate mai intai experimenta pe acei altii, caci nu-i cunosti decat din auzite sau vazute, si deci nu te intereseaza, dar intamplarile le poti adauga apoi la setul de amintiri din viata asta.

Am doua argumente: cand visezi esti constient ca tu controlezi ce se intampla in jur. De fapt, nu esti totdeauna convins, dar, o data ce vezi lumina zilei, esti constient ca tot ce ai visat a fost doar un vis, deci sub control. Dar, ce uiti, sau ce alegi sa ignori, este faptul ca visul nu difera de realitate decat prin durata: incepe cand inchizi ochii si se termina cand te trezeste, fata de a doua ipostaza pe care o traiesti tot timpul. Trairile in schimb, aspiratiile, efortul, sunt asemanatoare in ambele realitati. Suficient.
Al doilea argument este legat de faptul ca ideile se repeta, sunt reinventate. Stii prea bine ca ceea ce faci nu este original, a mai facut cineva inaintea ta asa ceva. Altfel, cum ai sti tu sa faci asa ceva? Cineva ti-a implantat in minte matrita, algoritmul, si, daca intamplator sau nu, dai peste hartie, conjunctura fizica, nu faci decat sa produci imprimeul pe hartie, sa faci o expunere logica ca urmari, dar care pare noua prin prisma trairilor tale, o idee inovatoare. Asa esti invatat la scoala: sa redescoperi trecutul. Suficient.

Ce-ti cer, in loc de concluzie, este doar sa-ti imaginezi ca tu ai scris, ca tu m-ai facut sa scriu, ca eu sunt tu. Mai stii, poate chiar e asa...