O poveste

A fost odata, ca niciodata, un nimic.
La un moment dat, acu foarte multa vreme, nimicul a explodat. (Probabil se plictisise sa fie chiar atat de nimic.)
Din explozia lui a rezultat ceva mirific: au rezultat stele si nori, apa si soare, pamant si stele. A rezultat si noaptea si ziua, si atractia (gravitationala), si undele ultraviolete, si mai ales particulele.
Au rezultat ciocniri infioratoare, cataclisme extraordinare, la nivel micro dar si macro, ce sa mai, a rezultat un univers mirific, caci exploziei initiale i-a urmat asezarea ordinii. Ordinea a intrat in vigoare incetul cu incetul, pana s-a ajuns la o extraordinara perfectiune, o perfectiune prea putin atinsa de mecansimul celui mai exact ceas.
Perfectiunea a creat apoi piatra: o îngemănare de mici perfecţiuni, creată cu un scop. Eternitatea.
Nu a fost suficient.
Modelul luptei din interiorul unei stele a fost reluat, la o scara mult mai mică, intr-o formă mai imperfectă pentru a crea un ansamblu numit viaţă.
Celula.
Celula a creat Ciclul vieţii: naştere, consumarea vieţii, moarte.
Perfecţiunea stelei este oglindită de procesele ei interne de combustie, care transformă energia dintr-o formă în alta, faţă de viaţă, care consumă, tranformand, dar mai ales distrugand, lucrand in pierdere.
Viaţa a scapat de sub controlul Perfecţiunii. Viaţa s-a auto generat, s-a transmutat, până a creat Omul.
Omul este apoteoza Vieţii. Este cea mai mare creaţie a Vieţii. Omul este distrugătorul Vieţii. Născută din imperfecţiune, scopul final al Vieţii este moartea.
Departe în stele, Perfecţiunea veghează, rece, bătrînă. Are de partea ei timpul.
Pe o bucată de rocă, desprinsă dintr-o stea, pe veci sortită sa se rotească în jurul stelei, un fir de praf care se aprinde, arde sau îngheaţă, în funcţie de capriciile calculate ale stelei care i-a fost părinte. Pe ea, Viaţa a creat un mediu protector pentru evolutia supremei creatii. Omul a invatat sa se adapteze mediului, s-a autoconstientizat, si-a determinat potentialul de stapan suprem al lumii microscopice in care traieste, si, de atunci, nu a existat pentru el decat vanitatea. Vanitatea este copilul omului. Ea il convinge pe om ca poate avea idealuri sfinte, sentimente adanci, trairi unice. Ea il orbeste pe om de la realitate: este un microb care rezista in niste conditii intamplatoare, a carar variatie insignifianta ii afecteaza distrugator existenta. Este un ansamblu de organisme pe care le dispretiuieste si le ignora, un ansamblu de imperfectiuni fizice pe care prefera sa nu le vada. Este condus de instincte animalice pe care nu le intelege dar carora, in vanitatea lui, le ridica la rangul de trairi emotionale supreme, scopul vietii. Si-a creat un invelis psihic, societate, in care nu trebuie sa lupte pentru supravietuire, nu trebuie sa respecte spiritul vietii de a ramane doar cel mai capabil reprezentant al speciei. A creat astfel mila pentru a putea omagia dragostea dintre un barbat paralizat care se doreste eutanasiat si asistenta care-l vegheaza. Se chinuie, se zbate, ca un vierme in carligul la capatul atei din undita unui pescar, dar pana la urma moare.
Se zbate atat de mult incat uita sa se opreasca si sa se gandeasca la ceea ce-i
in jurul lui, sa-si regaseasca bucatica de perfectiune din el. Duce o existenta
efemera, care nu poate fi observata pe durata universului. Si totusi, in vanitatea lui, inca se crede important.
Si totusi, existenta lui are un motiv, o explicatie, un scop. Nu este cel pe care mediul, societatea l-a invatat, ci altul. Mult mai inalt si profund.
Fiecare om are o identitate proprie. Cand moare, identitatea lui dispare. Dar, aceasta identitate, aceasta capacitate de abstractiune, de gandire imateriala nu se repeta. Ea se contorizeaza. Desi omul moare, identitatea lui continua sa contribuie intr-o noua forma, mult mai importanta, scopului universului.
Omul nu poate exista doar pentru a duce o viata efemera pe o planeta pierduta in spatiu. Omul are conditiile necesare si suficiente de a invata. Desi de cele mai multe ori greseste, ii ia mult sa inteleaga, de-a lungul istoriei, omul invata. O data cu invatatura vine intelepciunea.
Din pacate, o data cu intelepciunea, vanitatea devine mai puternica si provoaca distrugeri din ce in ce mai mari speciei omului.
De aceea, pe om il asteapta doua mari finaluri: extintia finala, rapida venita din propria infumurare, prostie, egoism, vanitate; sau intelepciunea finala, intelegerea rolului si integrarea cu universul, cu perfectiunea, cu eternitatea.
Din pacate, unui vierme nu-i poti explica cum sa-si poata monta roti dar poti sa-l pui jos si sa-l lasi sa aleaga singur drumul catre lac, sau catre padure.
Finalul este totusi fericit, perfectiunea castiga, viata moare.