O poveste

A fost odata, ca niciodata, un nimic.
La un moment dat, acu foarte multa vreme, nimicul a explodat. (Probabil se plictisise sa fie chiar atat de nimic.)
Din explozia lui a rezultat ceva mirific: au rezultat stele si nori, apa si soare, pamant si stele. A rezultat si noaptea si ziua, si atractia (gravitationala), si undele ultraviolete, si mai ales particulele.
Au rezultat ciocniri infioratoare, cataclisme extraordinare, la nivel micro dar si macro, ce sa mai, a rezultat un univers mirific, caci exploziei initiale i-a urmat asezarea ordinii. Ordinea a intrat in vigoare incetul cu incetul, pana s-a ajuns la o extraordinara perfectiune, o perfectiune prea putin atinsa de mecansimul celui mai exact ceas.
Perfectiunea a creat apoi piatra: o îngemănare de mici perfecţiuni, creată cu un scop. Eternitatea.
Nu a fost suficient.
Modelul luptei din interiorul unei stele a fost reluat, la o scara mult mai mică, intr-o formă mai imperfectă pentru a crea un ansamblu numit viaţă.
Celula.
Celula a creat Ciclul vieţii: naştere, consumarea vieţii, moarte.
Perfecţiunea stelei este oglindită de procesele ei interne de combustie, care transformă energia dintr-o formă în alta, faţă de viaţă, care consumă, tranformand, dar mai ales distrugand, lucrand in pierdere.
Viaţa a scapat de sub controlul Perfecţiunii. Viaţa s-a auto generat, s-a transmutat, până a creat Omul.
Omul este apoteoza Vieţii. Este cea mai mare creaţie a Vieţii. Omul este distrugătorul Vieţii. Născută din imperfecţiune, scopul final al Vieţii este moartea.
Departe în stele, Perfecţiunea veghează, rece, bătrînă. Are de partea ei timpul.
Pe o bucată de rocă, desprinsă dintr-o stea, pe veci sortită sa se rotească în jurul stelei, un fir de praf care se aprinde, arde sau îngheaţă, în funcţie de capriciile calculate ale stelei care i-a fost părinte. Pe ea, Viaţa a creat un mediu protector pentru evolutia supremei creatii. Omul a invatat sa se adapteze mediului, s-a autoconstientizat, si-a determinat potentialul de stapan suprem al lumii microscopice in care traieste, si, de atunci, nu a existat pentru el decat vanitatea. Vanitatea este copilul omului. Ea il convinge pe om ca poate avea idealuri sfinte, sentimente adanci, trairi unice. Ea il orbeste pe om de la realitate: este un microb care rezista in niste conditii intamplatoare, a carar variatie insignifianta ii afecteaza distrugator existenta. Este un ansamblu de organisme pe care le dispretiuieste si le ignora, un ansamblu de imperfectiuni fizice pe care prefera sa nu le vada. Este condus de instincte animalice pe care nu le intelege dar carora, in vanitatea lui, le ridica la rangul de trairi emotionale supreme, scopul vietii. Si-a creat un invelis psihic, societate, in care nu trebuie sa lupte pentru supravietuire, nu trebuie sa respecte spiritul vietii de a ramane doar cel mai capabil reprezentant al speciei. A creat astfel mila pentru a putea omagia dragostea dintre un barbat paralizat care se doreste eutanasiat si asistenta care-l vegheaza. Se chinuie, se zbate, ca un vierme in carligul la capatul atei din undita unui pescar, dar pana la urma moare.
Se zbate atat de mult incat uita sa se opreasca si sa se gandeasca la ceea ce-i
in jurul lui, sa-si regaseasca bucatica de perfectiune din el. Duce o existenta
efemera, care nu poate fi observata pe durata universului. Si totusi, in vanitatea lui, inca se crede important.
Si totusi, existenta lui are un motiv, o explicatie, un scop. Nu este cel pe care mediul, societatea l-a invatat, ci altul. Mult mai inalt si profund.
Fiecare om are o identitate proprie. Cand moare, identitatea lui dispare. Dar, aceasta identitate, aceasta capacitate de abstractiune, de gandire imateriala nu se repeta. Ea se contorizeaza. Desi omul moare, identitatea lui continua sa contribuie intr-o noua forma, mult mai importanta, scopului universului.
Omul nu poate exista doar pentru a duce o viata efemera pe o planeta pierduta in spatiu. Omul are conditiile necesare si suficiente de a invata. Desi de cele mai multe ori greseste, ii ia mult sa inteleaga, de-a lungul istoriei, omul invata. O data cu invatatura vine intelepciunea.
Din pacate, o data cu intelepciunea, vanitatea devine mai puternica si provoaca distrugeri din ce in ce mai mari speciei omului.
De aceea, pe om il asteapta doua mari finaluri: extintia finala, rapida venita din propria infumurare, prostie, egoism, vanitate; sau intelepciunea finala, intelegerea rolului si integrarea cu universul, cu perfectiunea, cu eternitatea.
Din pacate, unui vierme nu-i poti explica cum sa-si poata monta roti dar poti sa-l pui jos si sa-l lasi sa aleaga singur drumul catre lac, sau catre padure.
Finalul este totusi fericit, perfectiunea castiga, viata moare.

Reactii

Simti nevoia sa reactionezi. Te inteleg. Altfel nu as scrie aceste randuri. Dar ti-ai pus intrebarea daca chiar ma intereseaza? Daca intereseaza pe cineva? Adica cine te crezi tu sa poti asa, pur si simplu, sa-ti pui amprenta intr-un loc care nu-i al tau? Sau, mai exact, prin raspunsul tau atotstiutor, sa minimalizezi tot ce eu trudesc aci sa scot din mine? De ce crezi ca esti atat de capabil sa intelegi ce vreau eu sa spun? Mi s-a spus ca nu are rost sa fac ceea ce fac, caci ar trebui mai bine sa ma apuc sa citesc niste carti de filozofie.
Stau calm. Nu ma intereseaza. Scopul meu nu e sa-ti fac tie pe plac si sa te las sa te exprimi, sau cumva impreuna sa ajungem la intelepciunea suprema si sa ne luminam viata. Nu. Eu sunt EGOIST. Eu nu te vreau.

Ba te vreau. Ce sa ma mint. Te vreau sa revii. Dar nu asa cum iti imaginezi tu. Iti admir tenacitatea de a incerca sa intelegi ce scriu, si mai ales sa incerci sa-mi raspunzi asa cum esti tu invatat, in stilul tau propriu, dar oare se potriveste cu stilul meu? Oare este cea mai buna metoda aceea de a intina ce pun eu aci cu niste fraze simple, bine alese de tine, care rezuma incorect ceea ce vreau eu sa sugerez?

Si totusi, te vreau. Te vreau sa revii. Dar nu asa cum crezi tu. Te vreau sa vii, sa citesti, sa reflectezi, sa ignori, sa injuri, sa te superi, sa reactionezi, sa faci ce vrei, ca doar suntem publici pana la urma si nu pot sa-ti interzic nimic.
DAR, mai important, te vreau sa revii. Sa revii peste 1 an, 5 ani, sau poate chiar 10. Revino si citeste-ma. Poate din intelepciunea gatuita a mintii mele vei vedea altfel lucrurile in alt timp, si poate-ti va folosi. Poate doar iti vei aduce aminte.

Dar nu uita, revino!

Adeptul unei casatorii tarzii

Fii atent!
Iti vand potul cel mare: casatoreste-te cat mai tarziu!

Vad ca te-am bagat in ceata. Hai sa-ti explic de ce.

Vezi tu, lucrul care mobilizeaza un om sa traiasca este scopul. Pentru a dori sa traiesti trebuie sa ai un scop. Casatoria are nefericita propietate de a omori orice scop nobil al vietii... de fapt, orice scop placut. Raman doar obligatii.
Viata este o pendulare intre scopuri, inspirate din idealuri, deci, aproape imposibil de realizat (zic aproape, caci, fata de idealuri, 1 la mie, sau mai rar, se mai intampla sa se indeplineasca, vezi castigatorii la loto: cati joaca si cati castiga...), si obligatii. De obicei, pentru realizarea unui scop, incep sa-ti faci obligatii, pe care le garantezi cu succesul scopului. Daca, as zice binenteles, dar poate e prea dur, nu se indeplineste... raman obligatiile.

Dupa aceasta abureala care te-a abatut de la scopul principal al chestiunii de o atac acum, sa ne intoarcem la subiect. Conform demonstratiei anterioare, o casatorie este un scop, chiar nobil as putea spune. Cand te gandesti la casatorie, binenteles ca indragostit fiind, o vezi ca pe paradis, un moment temporal vesnic in care tu si partenerul tau puteti fi fericiti pentru totdeauna.

Mda. Cat te tine? 1 luna? 3 luni? 6 luni? 1 an? 5 ani? Specialistii nu au gasit un raspuns exact, desi probabil ca se gaseste acu undeva in lume un laborator care face asemenea de experimente pe soareci (?!?!; oricat de ciudat ar parea; stiti experimentele pe oameni nu prea sunt admise), cert e ca acel moment temporal are o durata extrem de bine precizata, finita. Nu tine mult, oricat de mult ai vrea sa crezi. Iti trece. Stii, cand te-ai indragostit, si apoi casatorit, vezi doar lucrurile bune din partener, toate defectele sunt atuurile lui/ei care-ti plac atat de mult, dar, cu timpul, fiecare astfel de "calitate" se transforma si in ochii tai in defectul care este, eventual mult amplificat, deoarece a trebuit sa traiesti cu el prea mult. Nu are rost sa divaghez prea mult in aceasta directie, pentru ca stii ca este adevarat, doar un mic exemplu: meciul pentru barbat. La inceput femeia incearca sa ia parte, sau macar sa-i creeze conditii cat mai optime de "vizionare", singur sau cu prietenii, dar, cu vremea, aceasta perioada din viata barbatului devine un cosmar pentru femeie, care va incerca cu orice chip sa-l faca sa-l rateze, de exemplu, prin inventarea unui motiv urgent si stupid ca nevoia de a se duce sa cumpere paine, lapte, etc...

Poate am insistat prea mult, dar sa mergem mai departe.

De ce totusi o casatorie tarzie? Lasand la o parte toate probleme care oricum vor aparea, casatoria este totusi scopul suprem in viata: gasirea partenerului cu care sa traiesti toata viata si sa faci copii, si apoi sa mori. Si atunci, pentru a o face totusi mai placuta, ai nevoie de un partener care sa arate totusi, inca prezentabil, oricat de inaintat in varsta si in casnicie ai fi. La o casatorie de prea tanar, partenerii, dupa atata chin garantat de casnicie, au tendinta de a-si modifica trasaturile faciale si fizice, ca dupa o operatie estetica, numai ca in sens invers: adica spre mai rau. Acest lucru este inevitabil, datorita batranetii.

Dar, se stie ca pentru a te putea casatori trebuie sa pacalesti pe cine trebuie, si pentru aceasta trebuie sa te prezinti intr-o forma atragatoare in ochii partenerului, ori fizic, ori banesc. Deci, daca te casatoresti mai tarziu, ti se garanteaza ca partenerul tau inca va arata onorabil si prezentabil la varsta respectiva, ceea ce nu e cazul, pentru aceeasi varsta, dar la o casnicie de tineri...

Iata, qed, motivul a fost divulgat.

Pentru exemplificare, sa alegem o persoana cu respectabila varsta de 50 de ani.
1. Arata inca onorabil. Atunci cauta o persoana de aceeasi varsta sau mai tanara care sa arate tot onorabil. Deja nu conteaza banii la o asemenea varsta, daca prima persoana vine cu aspectul. Pentru restul casniciei, se garanteaza ca aspectul fizic se va pastra. Nu mai are mult...
2. Are bani. Atunci cauta o persoana de aceeasi varsta sau muuult mai tanara, dar care din punct de vedere fizic sa arate mai mult decat prezentabil. Si astfel, pentru durata casniciei, se garanteaza pastrarea aspectului placut fizic al perechii. Nu mai are mult, deoarece daca partenerul este muuult mai tanar, din diverse motive apar mai repede anumite boli ale batranetii.

Sper ca te-am convins! Ne vedem in 2040.