Irosesc spatiu

Ce este imaginatia?
Oare visezi vreodata pe cineva alaturi de tine?
Nu-mi spune. Stiu: putin probabil. Te visezi bogat, te visezi faimos, te visezi nefericit, te visezi mort.

Si totusi, am pus doua intrebari total diferite. Imaginatia este capacitatea de a copia ceea ce vezi din mai multe surse si a reda in expresia ta. Sau mai degraba este incapacitatea. Nu ma crezi. Te rog, te conjur, uita-te la o pictura. Oricare, cu cat mai faimoasa cu atat mai bine. Ce vezi? Daca ai norocul chiar sa vezi ceva inteligibil, atunci vei recunoaste ca, daca ar fi sa vezi obiectul real, acest tablou este o biata imitatie ruginita. Stiu, vei spune de simtamintele inalte pe care ti le induce. Ha! Sa stii ca la tine s-a gandit amaratul ala de desena aceasta capodopera, nu la banul promis pentru inca o halba de bere. Atat l-a dus capul, atat a facut. S-a uitat prea mult in jurul lui, atat.
Oricat de mult am incerca, nu putem imita natura. Acest dar, aceasta imaginatie, este doar refularea prea multor informatii vizuale, auditive, olfactive, tactile chiar, pe care le percepem in fiecare moment.
Ce-ar fi daca ai fi un punct fara culoare situat intr-un spatiu infinit negru. Daca pana acum m-ai judecat, spune-mi te rog, ce ti-ai putea imagina in acest moment? Esti sigur ca ai putea vizualiza, simti, mirosi, auzi ceva?

Si totusi, (ce-mi place sa las o portita deschisa pentru a-mi putea contrazice/lua in deradere fraza), ai visul.

Iubesti, ai iubit, vei iubi. Deci in viata ta de animal social nu esti singur.

Relatii biologice intretinute artificial de o ambitie prosteasca si egoista de a-ti demonstra ca tu contezi in viata asta: impresia ca te poti darui, ca poti face orice pentru celalalt si el/ei la fel.
Problema ta.

Si totusi, te-am prins cand visezi. Nu-mi aduc aminte sa te fi auzit povestind in fiecare dimineata cum ti-ai visat relatia carnalo-spirituala ( aici ma refer atat a sot/sotie/amant/amanta/concubin/etc cat si la familie/rude/nepoti/veri/prieteni/necunoscuti/etc).
Bine, ai visat-o o data pe tatz Ileana. Bravo.

Cu o miscare ritmica, visul revine si te acapareaza. Trupul nu mai are valoare, toate acele simturi valoroase nu mai exista. Ma uit la tine si nu te simt langa mine. La ce oare visezi? In fiecare seara mi te fura. Te reincarca, te reimprospateaza, dar mi te fura minut cu minut, secunda cu secunda, din ce in ce mai mult, pana mi te va lua de tot.

Oare unde calatoresti in acele momente? Oare esti in acel spatiu infinit, un punct nedefinit. Oare tu creezi monstrii care ma ameninta. Oare tu esti soarele care ma incalzeste, luna care ma vegheaza?

Visul este o activitate cerebrala a subconstientului care ordona intreruperea si refacerea senzorilor pentru a putea fi refolositi in ziua urmatoare. Tu, amarat locatar al unei bucati din masinaria creierului, resimti aceste efecte si gresit, datorita doar limitarilor tale, le interpretezi ca pe niste chestii marete, vise.

De asta te-ai nascut ca sa dispari. Din cauza ca ai impresia ca visul este un scop nu o intamplare.

Sa nu ma intelegi gresit!

Anunt: daca fac greseala sa spun ceva, sa nu crezi ca ceea ceea ce spun ti se adreseaza. Ti se poate parea ca tu esti persoana care trebuie sa auda cuvintele, ca le patrunzi sensul si chiar ca le poti folosi mai departe, caci acum sunt ale tale.
Te inseli!
Cuvintele pe care ti le spun, trebuie sa le interpretezi ca in mod eronat sunt indreptate catre tine. Tu esti catalizatorul care ma face intr-adevar sa rostesc o serie de cuvinte cu un anumit sens, tu si mediul in care vorbim.
Dar nu te lasa inselata draga persoana, nu pentru tine vorbesc. Pentru mine. Ceea ce-ti spun este ceea ce cred eu, dar nu despre tine, caci tu n-ai cum sa intelegi ceea ce-ti spun eu, este pentru mine, si cuvintele mele nu au semnificatie decat pentru mine. Le spun ca sa le pot absorbi inapoi in mine cu placerea inzecita de a putea sa-mi readuc aminte ca le-am rostit.
Daca ti-am spus ca incaperea este un altar, nu trebuia sa intelegi ca este altarul tau, ci al meu. Nu stiu ce este pentru tine aceasta incapere, dar cuvantul prin care eu o definesc, ma defineste pe mine ca personalitate si istorie.
Vreau sa intelegi acest lucru: imi place sa ma aud vorbind si vorbesc doar pentru mine.

Pacatul fiecarei carti apreciate este ca este plicticoasa. Un pasaj de forma celui de mai sus este cel care poate provoca disperarea unora si placerea admirativa a altora.
Motivul este simplu: acest banal paragraf ar putea usor fi condensat in cateva cuvinte, cu acelasi efect de ura, trufie si sictir. Cei mai masochisti dintre noi sunt cei care-l admira (nu ma intelege gresit, nu neaparat pe acesta), dintr-o placere mai putin ortodoxa de a prelungi o anumita stare iar si iar, cu cuvinte diferite, dar cu acelasi sens.
O fi din cauza singuratatii. Imagineaza-ti asa:
te urci pe bicicleta. avant vioi si indraznet si gata, esti pe strada. Primul kilometru, mai ales ca profiti de un pic de vale este un vis placut devenit realitate: picioarele aproape stau pe loc, rotile fug, vantul iti racoreste fata, totul trece in clipe fugare prin dreptul tau.
Ah, plat, dupa acel elan initial acum picioarele au inceput sa oboseasca, dar nu-i nimic, ai simtit deja placerea, nu poti renunta acum. Incepi sa pedalezi. De abia acum repatrunzi sensul a ceea ce inseamna sa pedalezi: sincronizare perfecta intre picioare, suflu, maini si vointa.
Pedalezi fara sa te opresti, poate un stop ici, poate o trece colo. Dar pedalezi si nimic nu te poate opri. Esti liber. Nu poate nimeni sa-ti spuna ce sa faci. Te bagi printre masini de parca ar sta pe loc.
A trecut o jumatate de ora. Esti obosit. Insa ai intrat in ritm. Este placut acum.
A trecut o ora. Inca este lumina. Ai stabilit deja ca lumina poate sa fie singurul lucru care te poate opri. Au trecut multi kilometrii, dar n-ai stat sa-i numeri. Nu mai conteaza.
Un autobuz te-a depasit. Ai mai facut testul acesta si stii ca vei invinge: urmareste autobuzul si depaseste-l. Avantajul tau este libertatea de a nu fi nevoit sa te opresti in fiecare statie. Distractia asta te face sa uiti de restul traficului de pe drum: esti intr-o competitie, tu si autobuzul.
L-ai depasit de mult, sau, te-a depasit cu mult, dar stii ca este undeva. Esti doar tu si el.
A mai trecut o jumatate de ora, a ramas cu mult in urma. Nu mai conteaza.
Esti multumit. Si liber. Picioarele nu mai sunt obosite. Corpul nu mai este transpirat. Nu mai rasuflii greu. Aceasta este adevarata ta stare naturala: esti biciclist. Si inca nu te-ai oprit.
Ai mai mers o alta jumatate de ora. Te apropii de casa. Ceva-ti atrage atentia. Nu te poti concetra: ce este atata lume? Ce este acel spectacol? Zgomot... Te opresti. Esti inconjurat de diversi. Cineva ti se adreseaza. Nu poti raspunde. Ceva nu e bine.
Incerci sa scapi, te urci inapoi pe bicicleta dar deja este prea tarziu, lumea ti-a intrat in minte. Nu mai esti liber. Iti aduci aminte toate grijile pe care le-ai uitat dupa primul kilometru. Nu mai exista autocarul.

La ce se rezuma tot: la nimic (evident, ma refere la paragraful de mai sus).
Si totusi, indubitabil sper, are un farmec aparte: prezinta singuratatea.
Oare aceasta senzatie sa fie cea cautata de autori in cartile lor prea lungi si plicticoase, in monologurile mele lungi si plicticoase?
Probabil, caci altfel doua cuvinte ar fi fost mai mult decat suficiente.

Nevoia de sacru, adevaratul nonsens

N-am sa vorbesc despre religie.

Fiecare om are o opinie. Nu are de ales, traieste cea mai mare perioada de timp cu defectele si probleme lui, si atunci isi creaza o imagine proprie despre restul lumii aproape obligat.
Traim acum intr-o era de extrema informare: avem prea multe surse si prea putin timp.
Acesti factori cumulati fac ca discernamantul unei persoane sa devina ceva ocazional, intamplator.
Voi da un exemplu pentru a fixa aceasta idee: blogul. Este clar o evolutie a ideei de internet, de pus la comun a resurselor. Intamplator am dat peste un articol ce discuta despre blog. In general avem o parere buna despre fenomenul blog, si totusi cel care a scris articolul condamna aceasta forma de informare, deoarece 85% estima el ca este junk. Probabil ca nu este departe de adevar. Avand in vedere ca el a facut din scris o meserie ii dau dreptate. Si totusi, m-a facut sa ma gandesc de ce blogul a devenit o solutie de exprimare atat de eficienta. Initial m-am gandit ca marea majoritate a oamenilor au o slujba, si ca sa se poata apuca sa studieze si scrisul ar fi prea mult, si ca blogul este tehnologia de compromis... Dar cred ca exista o nevoie mai adanca.

Am vazut de curand creatiile lui Brincusi la el acasa si am auzit si povestea lor. A dat un sens unor opere care altfel nu ma impresioneaza prea mult.

Omul are nevoie de simboluri, de anumite constructii materiale sau imateriale care sa-i ofere o siguranta in viata, chiar si un scop.
Zilele trec de la sine, de obicei intr-o monotonie dinamica. E atat de monotona viata incat dinamismul rezervat fiecarei zile de obicei se repeta succesiv in saptamanile urmatoare. Monotonie inseamna viata fara sens, fara istorie.
Oricat de insignifiant ai fi, nu-ti doresti asa ceva, vrei sa arati ca, daca nu ai realizat ceva insemnat, macar ca ai fost in stare sa apreciezi ceva insemnat. De aici si toata nevoia de a copia a multor oameni.
Putini oameni se nasc artisti, muzicanti, actori, scriitori. Acestia sunt cei norocosi care raman pentru o perioada de vreme in istorie. Restul nu are de ales si se pierde in gramada. Blogul este modalitatea personala prin care un om isi asigura individualitatea, si eventual si sacrul.
Blogul ofera o comunicare intelectuala bidirectionala, nu mai interpune o bariera fizica.
Sacrul inseamna un lucru in care poti crede ca nu te va dezamagi.
Blogul poate fi considerat asa ceva: tu esti propriul dumnezeu, din cand in cand ai adoratori sau/si parteneri de discutii.
Asadar, chiar ca ar fi o discutie banala despre coana Leana din serialul preferat de la tv, blogul poate oferi o posibilitate de creativitate, si acest lucru probabil ca nu ar trebui neglijat si renegat.
Legatura care ar putea fi construita ar fi cam asa:
Sacru -> creativitate -> viata cu semnificatie, unde "->" inseamna determina.
Probabil ca blogul inseamna totusi ca fiecare vrea sa fie un mic scriitor genial, sau ca spera sa fie...
Caracteristica de sacru a blogului vine din unicitatea scrisului, oricat de oribil ar suna in urechile sau ochii altuia care citeste.
Chiar si aceasta alaturare, de sacru cu blog, este un nonsens, ceea ce releva pe de o parte o exprimare idioata, iar pe de alta parte o umbra de unicitate ce ar fi mai bine sa ramana in intuneric.

Daca sunt de acord ca nu e bine sa scrie oricine blog, de ce totusi mai scriu? Oare pentru ca blogul se adreseaza nivelului pe care-l alegi tu, nu cel dictat de norme: scriitori, profesori, etc?
Mmm, si totusi, blogul este cea mai rapida modalitate de a afla un interviu la cald, caci pana la urma asta-i echivalentul: un doctor care tocmai iese dintr-o operatie de lunga durata si este intrebat cum a decurs operatia de catre un reporter.

Si astfel obtii statutul de vedeta de o zi. Asadar, urmand firul logic, viata cu semnificatie inseamna de fapt sa fii pentru o zi o vedeta "Pro TV" cum zice reclama...

Pe de alta parte, orice s-ar spune, nu putem neglija faptul ca populatia globului s-a culturalizat enorm fata de celelalte epoci, asadar un aflux de minti scriitoricesti este oarecum normal.

Si totusi, este nociva intoxicatia informationala, si astfel ajung iar la inceput. Avand atat de multe surse de opinii, e greu sa-ti construiesti una proprie, si mult mai usor sa adopti una deja pregatita, gata sa fie pusa in gura ta. Si atunci, singura modalitate de a te apara, de a te defini, este printr-un blog propriu, nu? Pentru a te apara, devii la randul tau atacator.

Acum industria acestor bloguri este de abia la inceput, desi deja incep sa se inlantuiasca intre ele, probabil ca aceasta va deveni modalitatea de exprimare curenta, la scoala nu se vor mai cere comentarii, sau carti de citit, ci de frunzarit bloguri celebre si de contribuit printr-o anumita analiza la imbogatirea lumii blogurilor.
Reclamele vor deveni nelipsite, se vor crea povesti pentru ele, de vreme ce blog inseamna sa citesti.
Deja dezbaterile se fac sub forma de bloguri inlantuite, probabil ca aceasta va fi forma imbratisata si de televiziuni.

Un viitor aproape sumbru ne asteapta, si atunci, ne intrebam, cu s-a supravietuit pana acum?
Simbolurile.
Chit ca pentru mine acea poarta a sarutului nu are absolut nici o semnificatie, pentru multe persoane este un simbol care ofera un sprijin moral/intelectual/spiritual. Este bucatica de sacru de care are nevoie sufletul uman.

Ce conteaza cu adevarat totusi?

Apreciem forma

Ce suntem noi altceva decat forma.

Scopul nostru este de a aprecia forma in orice forma: fie ca un sir de pixeli pe ecran, fie ca o pictura expusa la Versaille, fie ca o dara de sange ce se prelinge din rana proaspata a unei victime.

Forma ne defineste caci prin ea ne exprimam cea mai mare parte a timpului.
O fereastra pe ecran curatata de elemente decorative neelegante, sau care nu sunt aliniate corespunzator poate face dintr-o persoana o fiinta mai buna. O forma neingrijita arata un spirit insignifiant, bicisnic (sau becisnic, cum scrie la dexonline.ro). O rochie ce atarna ca o carpa pe corpul unei femei, oricat de frumoasa sau inteligenta ar fi aceasta, arunca o pata de dezgust asupra ei, oricat de bine ai cunoaste-o.
Exista in orice persoana o placere estetica vizuala care este prima care dicteaza relatiile de orice fel.

O persona neeleganta, este, din acest motiv, vinovata. Este vinovata impotriva formei, deoarece te-a facut pe tine, o fiinta cu un gust indiscutabil, sa trebuiasca sa simti in centrul ocular ofensa adusa formei.

Nu poti comenta impotriva formei, caci, din cele mai stravechi timpuri, in orice societate, oricat de inapoiata, intotdeauna a existat o forma superioara apreciata global, chit ca se reducea la un lant de oase in jurul gatului.

Forma este pana la urma o exprimare a bucuriei de a trai.

Omul, fiinta sociala; eseu fara o logica aparte

Vorbeam la un moment dat de nevoia de a avea oameni rai.

Fiinta umana cunoaste niste nevoi care isi trag radacinile din conditia animala, nevoi care nu sunt agreate de societate. Mai deunazi am vazut un episod din Star Trek Enterprise in care exista o lume umana idilica, ca un fel de paradis terestru. Partea proasta a lucrurilor, si, in acelasi timp, cea care facea ca acest paradis sa persiste in existenta, era faptul ca pentru o abatere indiferent cat de mica de la regulile sociale te astepta moartea.
Am stat o tzara si am analizat aceasta utopie si defectele ei.
Zic defecte deoarece realitatea nu este conforma utopiei, deci ceea ce a fost imaginat nu a putut fi realizat, deci are defecte. Pare o logica fara sens, si totusi voi demonstra.

Deci, ceea ce urmeaza sa demonstrez as sumariza cam asa: exista o teorie infailibila, pe care se bazeaza tot aparatul de cercetare. Si totusi, vine un cercetator si demonstreaza practic cu mijloacele puse la dispozitie ca teoria este gresita, adica ceva ce n-ar trebui sa aiba sens. Un exemplu mai simplu ar fi ca: exista oul, naste pui, puiul demonstreaza inexistenta oului. Acest lucru captureaza esenta a ceea ce voi continua sa expun.

Omul viseaza la o utopie. Chiar si cea mai rea minte umana tot are o oaza interioara in care-si poate gasi linistea, lumea interioara pe care o poate controla. Aceasta este utopia. Din aceasta dorinta s-au nascut toate visele frumoase si mai ales toate operele frumoase, etc... (vroiam sa continui cu bomba atomica, da se subintelege). Insa, tot omul, cunoaste un set de nevoi care-l fac o fiinta mai putin potrivita din punct de vedere social: omul trebuie sa domine ceva exterior, si la fel de mult sa se lase dominat, trebuie sa urasca, trebuie sa iubeasca, trebuie sa provoace suferinta ca si placere. O fiinta sociala inseamna o fiinta care-si suprima anumite nevoi fizice, iar in mare, din cauza diversitatii foarte mari a fiintelor umane, se obtine asa ceva la nivelul societatii. Si asa se naste pacea sufleteasca: atunci cand te incadrezi excelent in normele societatii in care traiesti, si aici ma gandesc la vorbitorii credintei.
Si totusi, pustnicii vin sa contrazica ce zic eu de om social, ei fiind exemple de barbati care se auto izoleaza de lume. Dar, asta nu le impiedica sentimentele primare de care am vorbit mai sus. Discursul cu fiinta suprema este de fapt o dualizare a eului propriu, in care unul este cel dominator, si celalalt este cel dominant. Astfel exista si manie, si ura, si durere, si suferinta, si placere, si iubire. Poate ca de fapt acesta este motivul pentru care un pustnic poate atince pacea sufleteasca: traieste liber, eliberat de constrangerile unei societati a mediei, si a celor putin in defavoarea celor multi.
Orice animal traieste frenetic, doar omul este cel care-si controleaza programul si-si dramuieste entuziasmul vietii.

Oare harul constiintei si al inteligentei chiar ne ridica deasupra animalelor? O matza isi petrece mare parte a timpului dormind, si totusi nu pare nefericita.
Omul chiar si cand doarme isi dramuieste atat de atent existenta, incat somnul, dintr-o nevoie/placere pura biologica ajunge sa fie un chin/necesar zilnic. Cum ar fi o lume in care ai putea dormi cand, cat vrei, si cand te-ai trezi, cat ai fi treaz, ai putea lucra ce ai nevoie. Ar fi oare chiar atat de rau? Pana la urma scopul nostru pe aceasta planeta, caci totusi, cu inteligenta ca a noastra trebuie sa avem si un scop, nu ar putea fi sa dormim?

Asadar, filozofia minimei implicari nu este cea mai buna solutie. Filozofia racordarii la media sociala este ucigasa spiritului. Pana la urma tot praf si pulbere ajungem. In aceasta lumina am putea reinterpreta Luceafarul cam asa: ramai la toate rece, dar trairea interioara, exprimata chiar de scrierea poeziei, trebuie sa existe. Viata este un spectacol, o scena, in care tu esti si actor si regizor uneori, si oricat ai vrea, nu i te poti sustrage, din chiar conditia de fiinta cu o existenta carnabila.

Soarta este o cale rastbatuta. Viata este o nevoie de viermuire. Omul traieste viata sperand la soarta. Omul este un vierme cu vise de perenitate. Soarta iti poate oferi perenitatea, destinul de a realiza ceva notabil. Controlul oferit de soarta duce catre un tel.

Poate ca doar visul ramane eliberarea din chingile sociale.

Crezi in Dumnezeu?

Exista? Conteaza?

Credinta este nevoia de a fi ajutat. Cand prietenii, familia, iubitul, iubita nu-ti sunt suficienti pentru a-ti cunoaste si alina chinul interior, la cine apelezi? Trebuie sa gasesti un sprijin extern suficient de puternic inca sa poti pune povara in bratele acestuia. Astfel se naste credinta: "roaga-te si vei fi ascultat, dorintele ti se vor indeplini." Pentru unii e un mod usor de a castiga in viata: ne rugam la bunul Dumnezeu si ne va ajuta El.

Totusi, credinta nu se rezuma doar la atat, cel putin nu existenta lui Dumnezeu. Ca exista sau nu, nu putem testa, ce conteaza totusi este altceva. Daca Ii accepti existenta, atunci scopul tau in viata nu este doar de a crede, ci si de a evolua. Nu este ideea mea, am cules-o din mai multe parti, faptul ca viata nu este doar o lupta pentru supravietuire, cel putin pentru noi, oamenii, ci si incercarea de a deveni un om mai bun, mai intelept. Intelepciunea se poate obtine in mai multe moduri, de exemplu, o floarea care alege sa creasca dreapta, cu frunze verzi, de un verde crud, cu culori vii, aprinse in petale, este mai inteleapta ca alta care prefera sa stea abatuta, indoita in bataia vantului. Arta este modalitatea cea mai facila de a exprima intelepciune deoarece este cea mai expresiva, fata de stiintele exacte, sau alte activitati intelectuale. Credinta este un act intelectual: renuntarea la sine insusi este un act voit, care necesita multa cunoastere de sine si multa forta interioara.

Oricum, scopul postului nu este credinta, ci acceptarea de catre tine a existentei unei fiinte supreme. Daca accepti ca exista, accepti atunci ca si tu ai un rol, care nu poate fi decat sa devi mai bun, ceea ce nu poate insemna decat sa devi mai intelept. Intelepciunea este un lucru care se invata, se castiga, si care implicit inseamna schimbarea ta intelectuala. Asadar, sa ramai incastrat in anumite conceptii, sa nu accepti sa-ti schimbi anumite limite, sa nu te crezi in stare de anumite lucruri (atentie, nu orice prostie, gen bungijumpin, ci lucruri mai serioase) inseamna de fapt sa refuzi sa devi mai intelept, inseamna un regres. Daca crezi in Dumnezeu, crezi intr-o existenta dupa moarte, de orice fel, crezi intr-o contorizare a intelepciunii castigate de-a lungul vietii, si a intamplarilor traite. Insa conteaza si "ce-ar fi fost daca" pe acel raboj, caci acestea inseamna decizii ce ti-au marcat viata, pozitiv sau negativ. Uneori, poti avea si tu norocul sa remarci momentele care iti schimba existenta, care nu sunt neaparat legate de o anumita localizare geografica sau un anumit moment istoric, ci mai degraba de ceva intern, si acest lucru te poate ajuta sa accepti schimbarea. Existenta fiintei supreme inseamna dorinta de a evolua. Ateii se multumesc sa existe, sa muste din paine si sa-i simta gustul in gura in drum spre stomac. Credincios fiind, multumesti pentru existenta acestei paini, si pentru norocul ce ti s-a dat sa o mananci, caci stii ca totul are un scop, si intelegi ca existenta ta inca mai foloseste pe acest pamant, ca tu nu esti doar praf si apa, ci ca insemni sau vei insemna ceva pentru cei din jur. Multumirea iti aduce linistea pentru a infrunta zmucirea vietii de zi cu zi, precum si ca sa vezi mai departe de aceasta.

Aceasta este doar un monolog filozofic despre ce ar putea insemna existenta fiintei supreme. Realitatea este particulara fiecarei persoane. Subiectul este mult prea adanc si personal pentru a putea fi interpretat atat de usor. Credinta, in afara celei religioase, externa, compusa din obiceiuri si institutii bine cunoscute, este mai ales interna, principalul pilon al existentei unei persoane. Nu ma hazardez sa zic ca te cunosc ci doar sa-ti ofer un "ce-ar fi daca"...