Omul, fiinta sociala; eseu fara o logica aparte

Vorbeam la un moment dat de nevoia de a avea oameni rai.

Fiinta umana cunoaste niste nevoi care isi trag radacinile din conditia animala, nevoi care nu sunt agreate de societate. Mai deunazi am vazut un episod din Star Trek Enterprise in care exista o lume umana idilica, ca un fel de paradis terestru. Partea proasta a lucrurilor, si, in acelasi timp, cea care facea ca acest paradis sa persiste in existenta, era faptul ca pentru o abatere indiferent cat de mica de la regulile sociale te astepta moartea.
Am stat o tzara si am analizat aceasta utopie si defectele ei.
Zic defecte deoarece realitatea nu este conforma utopiei, deci ceea ce a fost imaginat nu a putut fi realizat, deci are defecte. Pare o logica fara sens, si totusi voi demonstra.

Deci, ceea ce urmeaza sa demonstrez as sumariza cam asa: exista o teorie infailibila, pe care se bazeaza tot aparatul de cercetare. Si totusi, vine un cercetator si demonstreaza practic cu mijloacele puse la dispozitie ca teoria este gresita, adica ceva ce n-ar trebui sa aiba sens. Un exemplu mai simplu ar fi ca: exista oul, naste pui, puiul demonstreaza inexistenta oului. Acest lucru captureaza esenta a ceea ce voi continua sa expun.

Omul viseaza la o utopie. Chiar si cea mai rea minte umana tot are o oaza interioara in care-si poate gasi linistea, lumea interioara pe care o poate controla. Aceasta este utopia. Din aceasta dorinta s-au nascut toate visele frumoase si mai ales toate operele frumoase, etc... (vroiam sa continui cu bomba atomica, da se subintelege). Insa, tot omul, cunoaste un set de nevoi care-l fac o fiinta mai putin potrivita din punct de vedere social: omul trebuie sa domine ceva exterior, si la fel de mult sa se lase dominat, trebuie sa urasca, trebuie sa iubeasca, trebuie sa provoace suferinta ca si placere. O fiinta sociala inseamna o fiinta care-si suprima anumite nevoi fizice, iar in mare, din cauza diversitatii foarte mari a fiintelor umane, se obtine asa ceva la nivelul societatii. Si asa se naste pacea sufleteasca: atunci cand te incadrezi excelent in normele societatii in care traiesti, si aici ma gandesc la vorbitorii credintei.
Si totusi, pustnicii vin sa contrazica ce zic eu de om social, ei fiind exemple de barbati care se auto izoleaza de lume. Dar, asta nu le impiedica sentimentele primare de care am vorbit mai sus. Discursul cu fiinta suprema este de fapt o dualizare a eului propriu, in care unul este cel dominator, si celalalt este cel dominant. Astfel exista si manie, si ura, si durere, si suferinta, si placere, si iubire. Poate ca de fapt acesta este motivul pentru care un pustnic poate atince pacea sufleteasca: traieste liber, eliberat de constrangerile unei societati a mediei, si a celor putin in defavoarea celor multi.
Orice animal traieste frenetic, doar omul este cel care-si controleaza programul si-si dramuieste entuziasmul vietii.

Oare harul constiintei si al inteligentei chiar ne ridica deasupra animalelor? O matza isi petrece mare parte a timpului dormind, si totusi nu pare nefericita.
Omul chiar si cand doarme isi dramuieste atat de atent existenta, incat somnul, dintr-o nevoie/placere pura biologica ajunge sa fie un chin/necesar zilnic. Cum ar fi o lume in care ai putea dormi cand, cat vrei, si cand te-ai trezi, cat ai fi treaz, ai putea lucra ce ai nevoie. Ar fi oare chiar atat de rau? Pana la urma scopul nostru pe aceasta planeta, caci totusi, cu inteligenta ca a noastra trebuie sa avem si un scop, nu ar putea fi sa dormim?

Asadar, filozofia minimei implicari nu este cea mai buna solutie. Filozofia racordarii la media sociala este ucigasa spiritului. Pana la urma tot praf si pulbere ajungem. In aceasta lumina am putea reinterpreta Luceafarul cam asa: ramai la toate rece, dar trairea interioara, exprimata chiar de scrierea poeziei, trebuie sa existe. Viata este un spectacol, o scena, in care tu esti si actor si regizor uneori, si oricat ai vrea, nu i te poti sustrage, din chiar conditia de fiinta cu o existenta carnabila.

Soarta este o cale rastbatuta. Viata este o nevoie de viermuire. Omul traieste viata sperand la soarta. Omul este un vierme cu vise de perenitate. Soarta iti poate oferi perenitatea, destinul de a realiza ceva notabil. Controlul oferit de soarta duce catre un tel.

Poate ca doar visul ramane eliberarea din chingile sociale.