Nevoia de sacru, adevaratul nonsens

N-am sa vorbesc despre religie.

Fiecare om are o opinie. Nu are de ales, traieste cea mai mare perioada de timp cu defectele si probleme lui, si atunci isi creaza o imagine proprie despre restul lumii aproape obligat.
Traim acum intr-o era de extrema informare: avem prea multe surse si prea putin timp.
Acesti factori cumulati fac ca discernamantul unei persoane sa devina ceva ocazional, intamplator.
Voi da un exemplu pentru a fixa aceasta idee: blogul. Este clar o evolutie a ideei de internet, de pus la comun a resurselor. Intamplator am dat peste un articol ce discuta despre blog. In general avem o parere buna despre fenomenul blog, si totusi cel care a scris articolul condamna aceasta forma de informare, deoarece 85% estima el ca este junk. Probabil ca nu este departe de adevar. Avand in vedere ca el a facut din scris o meserie ii dau dreptate. Si totusi, m-a facut sa ma gandesc de ce blogul a devenit o solutie de exprimare atat de eficienta. Initial m-am gandit ca marea majoritate a oamenilor au o slujba, si ca sa se poata apuca sa studieze si scrisul ar fi prea mult, si ca blogul este tehnologia de compromis... Dar cred ca exista o nevoie mai adanca.

Am vazut de curand creatiile lui Brincusi la el acasa si am auzit si povestea lor. A dat un sens unor opere care altfel nu ma impresioneaza prea mult.

Omul are nevoie de simboluri, de anumite constructii materiale sau imateriale care sa-i ofere o siguranta in viata, chiar si un scop.
Zilele trec de la sine, de obicei intr-o monotonie dinamica. E atat de monotona viata incat dinamismul rezervat fiecarei zile de obicei se repeta succesiv in saptamanile urmatoare. Monotonie inseamna viata fara sens, fara istorie.
Oricat de insignifiant ai fi, nu-ti doresti asa ceva, vrei sa arati ca, daca nu ai realizat ceva insemnat, macar ca ai fost in stare sa apreciezi ceva insemnat. De aici si toata nevoia de a copia a multor oameni.
Putini oameni se nasc artisti, muzicanti, actori, scriitori. Acestia sunt cei norocosi care raman pentru o perioada de vreme in istorie. Restul nu are de ales si se pierde in gramada. Blogul este modalitatea personala prin care un om isi asigura individualitatea, si eventual si sacrul.
Blogul ofera o comunicare intelectuala bidirectionala, nu mai interpune o bariera fizica.
Sacrul inseamna un lucru in care poti crede ca nu te va dezamagi.
Blogul poate fi considerat asa ceva: tu esti propriul dumnezeu, din cand in cand ai adoratori sau/si parteneri de discutii.
Asadar, chiar ca ar fi o discutie banala despre coana Leana din serialul preferat de la tv, blogul poate oferi o posibilitate de creativitate, si acest lucru probabil ca nu ar trebui neglijat si renegat.
Legatura care ar putea fi construita ar fi cam asa:
Sacru -> creativitate -> viata cu semnificatie, unde "->" inseamna determina.
Probabil ca blogul inseamna totusi ca fiecare vrea sa fie un mic scriitor genial, sau ca spera sa fie...
Caracteristica de sacru a blogului vine din unicitatea scrisului, oricat de oribil ar suna in urechile sau ochii altuia care citeste.
Chiar si aceasta alaturare, de sacru cu blog, este un nonsens, ceea ce releva pe de o parte o exprimare idioata, iar pe de alta parte o umbra de unicitate ce ar fi mai bine sa ramana in intuneric.

Daca sunt de acord ca nu e bine sa scrie oricine blog, de ce totusi mai scriu? Oare pentru ca blogul se adreseaza nivelului pe care-l alegi tu, nu cel dictat de norme: scriitori, profesori, etc?
Mmm, si totusi, blogul este cea mai rapida modalitate de a afla un interviu la cald, caci pana la urma asta-i echivalentul: un doctor care tocmai iese dintr-o operatie de lunga durata si este intrebat cum a decurs operatia de catre un reporter.

Si astfel obtii statutul de vedeta de o zi. Asadar, urmand firul logic, viata cu semnificatie inseamna de fapt sa fii pentru o zi o vedeta "Pro TV" cum zice reclama...

Pe de alta parte, orice s-ar spune, nu putem neglija faptul ca populatia globului s-a culturalizat enorm fata de celelalte epoci, asadar un aflux de minti scriitoricesti este oarecum normal.

Si totusi, este nociva intoxicatia informationala, si astfel ajung iar la inceput. Avand atat de multe surse de opinii, e greu sa-ti construiesti una proprie, si mult mai usor sa adopti una deja pregatita, gata sa fie pusa in gura ta. Si atunci, singura modalitate de a te apara, de a te defini, este printr-un blog propriu, nu? Pentru a te apara, devii la randul tau atacator.

Acum industria acestor bloguri este de abia la inceput, desi deja incep sa se inlantuiasca intre ele, probabil ca aceasta va deveni modalitatea de exprimare curenta, la scoala nu se vor mai cere comentarii, sau carti de citit, ci de frunzarit bloguri celebre si de contribuit printr-o anumita analiza la imbogatirea lumii blogurilor.
Reclamele vor deveni nelipsite, se vor crea povesti pentru ele, de vreme ce blog inseamna sa citesti.
Deja dezbaterile se fac sub forma de bloguri inlantuite, probabil ca aceasta va fi forma imbratisata si de televiziuni.

Un viitor aproape sumbru ne asteapta, si atunci, ne intrebam, cu s-a supravietuit pana acum?
Simbolurile.
Chit ca pentru mine acea poarta a sarutului nu are absolut nici o semnificatie, pentru multe persoane este un simbol care ofera un sprijin moral/intelectual/spiritual. Este bucatica de sacru de care are nevoie sufletul uman.

Ce conteaza cu adevarat totusi?

Apreciem forma

Ce suntem noi altceva decat forma.

Scopul nostru este de a aprecia forma in orice forma: fie ca un sir de pixeli pe ecran, fie ca o pictura expusa la Versaille, fie ca o dara de sange ce se prelinge din rana proaspata a unei victime.

Forma ne defineste caci prin ea ne exprimam cea mai mare parte a timpului.
O fereastra pe ecran curatata de elemente decorative neelegante, sau care nu sunt aliniate corespunzator poate face dintr-o persoana o fiinta mai buna. O forma neingrijita arata un spirit insignifiant, bicisnic (sau becisnic, cum scrie la dexonline.ro). O rochie ce atarna ca o carpa pe corpul unei femei, oricat de frumoasa sau inteligenta ar fi aceasta, arunca o pata de dezgust asupra ei, oricat de bine ai cunoaste-o.
Exista in orice persoana o placere estetica vizuala care este prima care dicteaza relatiile de orice fel.

O persona neeleganta, este, din acest motiv, vinovata. Este vinovata impotriva formei, deoarece te-a facut pe tine, o fiinta cu un gust indiscutabil, sa trebuiasca sa simti in centrul ocular ofensa adusa formei.

Nu poti comenta impotriva formei, caci, din cele mai stravechi timpuri, in orice societate, oricat de inapoiata, intotdeauna a existat o forma superioara apreciata global, chit ca se reducea la un lant de oase in jurul gatului.

Forma este pana la urma o exprimare a bucuriei de a trai.

Omul, fiinta sociala; eseu fara o logica aparte

Vorbeam la un moment dat de nevoia de a avea oameni rai.

Fiinta umana cunoaste niste nevoi care isi trag radacinile din conditia animala, nevoi care nu sunt agreate de societate. Mai deunazi am vazut un episod din Star Trek Enterprise in care exista o lume umana idilica, ca un fel de paradis terestru. Partea proasta a lucrurilor, si, in acelasi timp, cea care facea ca acest paradis sa persiste in existenta, era faptul ca pentru o abatere indiferent cat de mica de la regulile sociale te astepta moartea.
Am stat o tzara si am analizat aceasta utopie si defectele ei.
Zic defecte deoarece realitatea nu este conforma utopiei, deci ceea ce a fost imaginat nu a putut fi realizat, deci are defecte. Pare o logica fara sens, si totusi voi demonstra.

Deci, ceea ce urmeaza sa demonstrez as sumariza cam asa: exista o teorie infailibila, pe care se bazeaza tot aparatul de cercetare. Si totusi, vine un cercetator si demonstreaza practic cu mijloacele puse la dispozitie ca teoria este gresita, adica ceva ce n-ar trebui sa aiba sens. Un exemplu mai simplu ar fi ca: exista oul, naste pui, puiul demonstreaza inexistenta oului. Acest lucru captureaza esenta a ceea ce voi continua sa expun.

Omul viseaza la o utopie. Chiar si cea mai rea minte umana tot are o oaza interioara in care-si poate gasi linistea, lumea interioara pe care o poate controla. Aceasta este utopia. Din aceasta dorinta s-au nascut toate visele frumoase si mai ales toate operele frumoase, etc... (vroiam sa continui cu bomba atomica, da se subintelege). Insa, tot omul, cunoaste un set de nevoi care-l fac o fiinta mai putin potrivita din punct de vedere social: omul trebuie sa domine ceva exterior, si la fel de mult sa se lase dominat, trebuie sa urasca, trebuie sa iubeasca, trebuie sa provoace suferinta ca si placere. O fiinta sociala inseamna o fiinta care-si suprima anumite nevoi fizice, iar in mare, din cauza diversitatii foarte mari a fiintelor umane, se obtine asa ceva la nivelul societatii. Si asa se naste pacea sufleteasca: atunci cand te incadrezi excelent in normele societatii in care traiesti, si aici ma gandesc la vorbitorii credintei.
Si totusi, pustnicii vin sa contrazica ce zic eu de om social, ei fiind exemple de barbati care se auto izoleaza de lume. Dar, asta nu le impiedica sentimentele primare de care am vorbit mai sus. Discursul cu fiinta suprema este de fapt o dualizare a eului propriu, in care unul este cel dominator, si celalalt este cel dominant. Astfel exista si manie, si ura, si durere, si suferinta, si placere, si iubire. Poate ca de fapt acesta este motivul pentru care un pustnic poate atince pacea sufleteasca: traieste liber, eliberat de constrangerile unei societati a mediei, si a celor putin in defavoarea celor multi.
Orice animal traieste frenetic, doar omul este cel care-si controleaza programul si-si dramuieste entuziasmul vietii.

Oare harul constiintei si al inteligentei chiar ne ridica deasupra animalelor? O matza isi petrece mare parte a timpului dormind, si totusi nu pare nefericita.
Omul chiar si cand doarme isi dramuieste atat de atent existenta, incat somnul, dintr-o nevoie/placere pura biologica ajunge sa fie un chin/necesar zilnic. Cum ar fi o lume in care ai putea dormi cand, cat vrei, si cand te-ai trezi, cat ai fi treaz, ai putea lucra ce ai nevoie. Ar fi oare chiar atat de rau? Pana la urma scopul nostru pe aceasta planeta, caci totusi, cu inteligenta ca a noastra trebuie sa avem si un scop, nu ar putea fi sa dormim?

Asadar, filozofia minimei implicari nu este cea mai buna solutie. Filozofia racordarii la media sociala este ucigasa spiritului. Pana la urma tot praf si pulbere ajungem. In aceasta lumina am putea reinterpreta Luceafarul cam asa: ramai la toate rece, dar trairea interioara, exprimata chiar de scrierea poeziei, trebuie sa existe. Viata este un spectacol, o scena, in care tu esti si actor si regizor uneori, si oricat ai vrea, nu i te poti sustrage, din chiar conditia de fiinta cu o existenta carnabila.

Soarta este o cale rastbatuta. Viata este o nevoie de viermuire. Omul traieste viata sperand la soarta. Omul este un vierme cu vise de perenitate. Soarta iti poate oferi perenitatea, destinul de a realiza ceva notabil. Controlul oferit de soarta duce catre un tel.

Poate ca doar visul ramane eliberarea din chingile sociale.