Sa nu ma intelegi gresit!

Anunt: daca fac greseala sa spun ceva, sa nu crezi ca ceea ceea ce spun ti se adreseaza. Ti se poate parea ca tu esti persoana care trebuie sa auda cuvintele, ca le patrunzi sensul si chiar ca le poti folosi mai departe, caci acum sunt ale tale.
Te inseli!
Cuvintele pe care ti le spun, trebuie sa le interpretezi ca in mod eronat sunt indreptate catre tine. Tu esti catalizatorul care ma face intr-adevar sa rostesc o serie de cuvinte cu un anumit sens, tu si mediul in care vorbim.
Dar nu te lasa inselata draga persoana, nu pentru tine vorbesc. Pentru mine. Ceea ce-ti spun este ceea ce cred eu, dar nu despre tine, caci tu n-ai cum sa intelegi ceea ce-ti spun eu, este pentru mine, si cuvintele mele nu au semnificatie decat pentru mine. Le spun ca sa le pot absorbi inapoi in mine cu placerea inzecita de a putea sa-mi readuc aminte ca le-am rostit.
Daca ti-am spus ca incaperea este un altar, nu trebuia sa intelegi ca este altarul tau, ci al meu. Nu stiu ce este pentru tine aceasta incapere, dar cuvantul prin care eu o definesc, ma defineste pe mine ca personalitate si istorie.
Vreau sa intelegi acest lucru: imi place sa ma aud vorbind si vorbesc doar pentru mine.

Pacatul fiecarei carti apreciate este ca este plicticoasa. Un pasaj de forma celui de mai sus este cel care poate provoca disperarea unora si placerea admirativa a altora.
Motivul este simplu: acest banal paragraf ar putea usor fi condensat in cateva cuvinte, cu acelasi efect de ura, trufie si sictir. Cei mai masochisti dintre noi sunt cei care-l admira (nu ma intelege gresit, nu neaparat pe acesta), dintr-o placere mai putin ortodoxa de a prelungi o anumita stare iar si iar, cu cuvinte diferite, dar cu acelasi sens.
O fi din cauza singuratatii. Imagineaza-ti asa:
te urci pe bicicleta. avant vioi si indraznet si gata, esti pe strada. Primul kilometru, mai ales ca profiti de un pic de vale este un vis placut devenit realitate: picioarele aproape stau pe loc, rotile fug, vantul iti racoreste fata, totul trece in clipe fugare prin dreptul tau.
Ah, plat, dupa acel elan initial acum picioarele au inceput sa oboseasca, dar nu-i nimic, ai simtit deja placerea, nu poti renunta acum. Incepi sa pedalezi. De abia acum repatrunzi sensul a ceea ce inseamna sa pedalezi: sincronizare perfecta intre picioare, suflu, maini si vointa.
Pedalezi fara sa te opresti, poate un stop ici, poate o trece colo. Dar pedalezi si nimic nu te poate opri. Esti liber. Nu poate nimeni sa-ti spuna ce sa faci. Te bagi printre masini de parca ar sta pe loc.
A trecut o jumatate de ora. Esti obosit. Insa ai intrat in ritm. Este placut acum.
A trecut o ora. Inca este lumina. Ai stabilit deja ca lumina poate sa fie singurul lucru care te poate opri. Au trecut multi kilometrii, dar n-ai stat sa-i numeri. Nu mai conteaza.
Un autobuz te-a depasit. Ai mai facut testul acesta si stii ca vei invinge: urmareste autobuzul si depaseste-l. Avantajul tau este libertatea de a nu fi nevoit sa te opresti in fiecare statie. Distractia asta te face sa uiti de restul traficului de pe drum: esti intr-o competitie, tu si autobuzul.
L-ai depasit de mult, sau, te-a depasit cu mult, dar stii ca este undeva. Esti doar tu si el.
A mai trecut o jumatate de ora, a ramas cu mult in urma. Nu mai conteaza.
Esti multumit. Si liber. Picioarele nu mai sunt obosite. Corpul nu mai este transpirat. Nu mai rasuflii greu. Aceasta este adevarata ta stare naturala: esti biciclist. Si inca nu te-ai oprit.
Ai mai mers o alta jumatate de ora. Te apropii de casa. Ceva-ti atrage atentia. Nu te poti concetra: ce este atata lume? Ce este acel spectacol? Zgomot... Te opresti. Esti inconjurat de diversi. Cineva ti se adreseaza. Nu poti raspunde. Ceva nu e bine.
Incerci sa scapi, te urci inapoi pe bicicleta dar deja este prea tarziu, lumea ti-a intrat in minte. Nu mai esti liber. Iti aduci aminte toate grijile pe care le-ai uitat dupa primul kilometru. Nu mai exista autocarul.

La ce se rezuma tot: la nimic (evident, ma refere la paragraful de mai sus).
Si totusi, indubitabil sper, are un farmec aparte: prezinta singuratatea.
Oare aceasta senzatie sa fie cea cautata de autori in cartile lor prea lungi si plicticoase, in monologurile mele lungi si plicticoase?
Probabil, caci altfel doua cuvinte ar fi fost mai mult decat suficiente.