The "wake up" call!

Traim intr-o lume mica, mica de tot! Si nebuna!
Exclam cand spun aceste lucruri, pentru ca asa am chef. Nimic nu ma deranjeaza, nu ma intrerupe din aceasta declaratie. Nu pot fi oprit. Sau pot?
Pot sa continui sa tastez cat timp? Pot oare sa tastez incontinuu, la inceput cu un anumit sens, dar apoi doar de dragul de a tasta, pentru ca la un moment dat, dupa cum spune o ipoteza, oricat de dezordonat as tasta, dupa un milion de ani as ajunge sa scriu opera lui Shakespeare.

De ce m-am lasat atat de mult dus de valul bajmajelii probabil te vei intreba. Dupa cum ma stii, totul are un scop. Scopul are foarte mare legatura cu titlul acestui post, dupa cum vei intelege mai departe, daca inca nu te-ai plictisit suficient incat sa inchizi fereastra.

Eu am viata mea. Eu fac ce stiu, ce pot, ce mi se dicteaza sa fac. Cel putin asa pare la prima privire. Viata mea este dictata de interactiunile mele cu oamenii din jur, de contextul, societatea in care traiesc. Eu nu cunosc decat aceasta societate, cea pe care o pot simti, pipai, auzi, vedea. Daca vreau sa-mi extind cunostintele, pot citi mai multe despre ea. Si astfel am o imagine mentala, mi se formeaza in timp ce cresc, a ceea ce am in jur si, prin urmare, ca un adevarat animal ce sunt, ma adaptez la conditii si, mai ca vreau constient, mai ca fluxul vietii pe care o duc ma ghideaza, ajung sa fac ce trebuie sa fac si atat. Suna destul de vag. Sa fiu mai explicit printr-un "mic" exemplu: ma nasc. Nu stiu nimic, decat ca sunt om, si pot scoate anumite sunete, ca am o anumita structura fizica, trebuie sa mananc si sa elimin dejectii. Incep sa cresc. Observ in jur niste fiinte care au grija de mine. De ce? Au o forma asemanatoare cu a mea. Fara sa ma intreb, accept acest lucru. Accept ca suport un nume, o identificare si ca la randul meu, pot forma o serie de semnale, sunete, cu care pot chema fiintele, persoanele din jurul meu. La inceput semnalele sunt indescifrabile, dar sunt incurajat sa progresez. Deci, primele manifestari care ma caracterizeaza sunt: satisfactia si starea antonima: neplacerea de a nu fi satisfacut. Si starea de multumire. Mai tot timpul sunt multumit. Momentan atat imi este suficient. Multumit ca pot vedea niste culori care se misca in fata mea tot timpul. Deja pot pricepe structura unora dintre ele si chiar le pot identifica pe fundalul celorlalte culori. Identific astfel lumea in 3 dimensiuni. De ce 3 dimensiuni? Cresc. Am un rol. Trebuie sa ma joc. Si sa invat. Invat ce sunt parintii, fratii, rudele. Ce este casa, ce este afara, ce sunt oamenii, ce sunt animalele, ce sunt copacii. Vad soarele si luna. Invat ritmicitatea. Invat rugurozitatea. Invat timpul. Invat ca ceva se deruleaza, ce se intampla in jurul meu este in continua miscare. Si nu pot controla nimic. Ba nu. Pot controla mici lucruri. Pot provoca reactii in jur, si la randul meu sunt influentat de reactiile celor din jur. Intru in joc. Imi aduc contributia. Cresc. Jocul s-a terminat. Am intelect. O voce interioara vorbeste cand eu tac. Imi vorbeste despre lucruri la care nu m-am gandit, care contrazic cadrul in care ma aflu, lucruri "afizice", care nu se exprima prin ceea ce stiu. Nu stiu cum sa reactionez. Incep sa ma adaptez, ca un adevarat animal ce sunt, si la aceasta noua stare de lucruri. O integrez in experienta numita viata. Merge de acum mana in mana cu ce se intampla in jur: fizic si afizic. Si astfel obiectele din jur sunt insufletite de aceasta stare psihica care se gaseste si in ele. Toate au un rost, o explicatie, un motiv, o istorie. Nu mai cresc. Imbatranesc. Totul incepe sa se dizolve. Totul incepe sa-si piarda rostul. Devin nesigur. Devin neinsemnat. Devin scos din uz. Devin experimentat, dar invechit. Nu ma pot adapta la schimbarile provocate de cei tineri, asa cum stiu ca am fost si eu. Devin dezinteresat. Am trait. Am vazut. Am simtit. Am auzit. Am facut si am dres. Am murit. In jurul meu totul se dilueaza. O perioada am fost. Nu mai ramane nimic. Sfarsit exemplu.

Ce se poate intelege din el? O prima concluzie, deja clasica, este rolul de actor in viata: traim un rol care ni se da de altcineva.

Acum, dupa ipoteza, sa expun punctul culminant: tot ce se intampla in jur eu controlez. De ce sa nu gandesc asa? De ce sa nu-ti pui o asemenea problema? Ai vazut Vanilla Sky? Ar trebui... Ce-ar fi daca eu as putea dicta ce sa se intample in jurul meu? Nu ma intelege gresit, nu imi asum rol de Dumnezeu. Eu vorbesc doar de viziunea, perspectiva, viata mea. Hai sa vedem cat de mult o controlez eu, si cat de mult imi scapa mie controlului.
Recapitulez: ma nasc. In acest moment, stiu sigur ca am niste cunostinte, proprietati, caracteristici specifice rasei umane, care-mi vor permite o anumita capacitate intelectuala. Capacitatea intelectuala, reprezentata prin creier, este compusa din constient si subconstient. Stiu ca unii oameni de stiinta si-au pus problema elucidarii proportiei, si stiu ca se povestea de o valoare de 3% pentru constient, dar e irelevant, ce stiu foarte sigur e ca, in viata de zi cu zi, si constientul si subconstientul isi aduc contributia. Exemplul arata ca, constientul evolueaza, invata. Capacitatea de a invata variaza de la om la om, ca si limita maxima pe care o poate atinge. Si totusi, aceasta capacitate nu poate fi legata de capacitatea fizica, de vreme ce dimensiunile creierului sunt comparabile, sau, se poate intampla ca persoane cu creiere mari sa nu fie la fel de capabile ca persoane cu creiere mai mici. Fapte. Acestea sunt fapte. Deci, constientul nu depinde de ceva fizic, sau, capacitatea fizica este super suficienta pentru constient. Constientul este cel care ne ghideaza in viata. El este cel care se adapteaza si care ia deciziile de a alege un mod de trai. Constientul controleaza anumite lucruri si se lasa controlat de altele. Dar eu, tu, nu suntem doar constient. Avem si subconstient. Ceva care nu are liniste, si care ne deranjeaza uneori vizibil. Este sursa care, atunci cand constient ramanem fara solutie, vine, cu prima ocazie, si ofera o rezolvare. Stiu ca stii la ce ma referi. Ti s-a intamplat. Vrei sa-ti aduci aminte ceva. Nu poti. Stii ca stii sau ca ai stiut. Incerci sa-ti treci in revista cunostintele din cap, dar nu gasesti nimic care sa te ajute. Peste 5 minute iti "pica fisa". Ai gasit. Desi nu te-ai stresat, ai gasit. Responsabil este subconstientul.

Asa, acum ca ne-am lamurit, sa ma explic.
Eu plec de la ideea ca tot ce se intampla in jurul meu este controlat, este dorit, este imaginat de mine. Controlul se face la un nivel constient, dar mai mic, si la un nivel inconstient, restul. Daca ar trebui sa am suport, m-as referi la felul in care se scurge viata: prin decizii. Hotarasc sa fac un lucru. De ce-l fac? 1. deoarece asa vreau eu, sau 2. deoarece asa ma constrange mediul. Dar, constrangerile mediului sunt dictate tot de mine, datorita deciziilor anterioare pe care le-am facut, care unele au fost constiente, altele "inevitabile", sau, mai bine zis, controlate de subconstient. Exemplu: Vreau serviciu. Dau anunt. Exista o forma anume pentru a face asa ceva, subconstientul a avut grija sa creeze forma de exprimare, astfel incat constientul sa i se poata adapta: prietenii mei lucreaza, ceea ce inseamna ca merg undeva, stau un numar de ore, si vin cu bani. Forma de angajare presupune scrierea unui cv, lucru pe care aflu ce inseamna, si cum se face, si apoi trimiterea lui la o firma din domeniul cu care as fi compatibil, lucru pe care il invat din experientele anterioare, si din jurul meu, si apoi participarea la o intalnire cu un reprezentant al firmei angajatoare. Se creaza un cadrul in acest moment un cadru care sa semene cu cunostintele acumulate despre un serviciu, sau ceea ce ar parea "normal" sa insemne un serviciu, o firma: o cladire cu un birou, in care o persoana discuta cu tine. Constient, stiu scopul discutiei: evaluarea priceperii mele. Si totusi, eu controlez intrebarile si raspunsurile. Intrebarile se conformeaza unei logici sociale care vizeaza integrarea mea intr-un colectiv cu care trebuie sa fiu compatibil si psihic si intelectual.

Nu cred ca te-am convins. Asta pentru ca ti s-ar parea ciudat ca la nivel constient sa zici: zbor, si imediat sa te vezi zburand. Este o extrema ceea ce zic, pentru ca, transformarile subconstientului sunt mult mai subtile: daca tu zici 'vreau sa zbor', intr-un anumit timp se va inventa o tehnologie noua de zbor, care evolueaza si iti permite sa zbori. Suna incredibil, dar evolutia este cel mai bun exemplu pentru ceea ce spun. Exista fiinte, care, conform teoriei lui Darwin, inotau, si la un moment dat au inceput sa mearga pe pamant, apoi sa zboare. Deci, este posibil.
Si astfel ajung la zicala: ca sa reusesti, trebuie sa vrei! Este cat se poate de adevarata. Trebuie sa vrei, si cineva va avea grija. Avand in vedere ca universul tau este mic, extrem de mic, acel cineva esti tot tu. Cine sunt persoanele din jurul tau si de ce sunt in jurul tau? Pentru ca, la un moment de timp ai avut nevoie de cineva. Sau ai facut ceva, si actiunea ta a cerut aparitia unei persoane. De ce ai mama si tata? Fizic, nimic nu te leaga de ei. Conceptual, nu exista nici o diferenta intre ei si restul oamenilor, si atunci de ce decizi ca ei sunt mai importanti ca restul? De ce decizi ca unii oameni merita sa moara si altii nu? De ce, atunci, accepti ca unii pot muri si altii nu? Pentru ca nu te intereseaza acei altii. Auzi de ei, pentru ca trebuie sa auzi. Trebuie sa stii ca exista si altii. Trebuie sa stii ca nu esti singur, deci trebuie sa ai si prieteni, apropiati in jurul tau, dar, trebuie sa existe si altii la care primii sa se poata raporta. Tot ce-ti trece prin capusor se poate mai intai experimenta pe acei altii, caci nu-i cunosti decat din auzite sau vazute, si deci nu te intereseaza, dar intamplarile le poti adauga apoi la setul de amintiri din viata asta.

Am doua argumente: cand visezi esti constient ca tu controlezi ce se intampla in jur. De fapt, nu esti totdeauna convins, dar, o data ce vezi lumina zilei, esti constient ca tot ce ai visat a fost doar un vis, deci sub control. Dar, ce uiti, sau ce alegi sa ignori, este faptul ca visul nu difera de realitate decat prin durata: incepe cand inchizi ochii si se termina cand te trezeste, fata de a doua ipostaza pe care o traiesti tot timpul. Trairile in schimb, aspiratiile, efortul, sunt asemanatoare in ambele realitati. Suficient.
Al doilea argument este legat de faptul ca ideile se repeta, sunt reinventate. Stii prea bine ca ceea ce faci nu este original, a mai facut cineva inaintea ta asa ceva. Altfel, cum ai sti tu sa faci asa ceva? Cineva ti-a implantat in minte matrita, algoritmul, si, daca intamplator sau nu, dai peste hartie, conjunctura fizica, nu faci decat sa produci imprimeul pe hartie, sa faci o expunere logica ca urmari, dar care pare noua prin prisma trairilor tale, o idee inovatoare. Asa esti invatat la scoala: sa redescoperi trecutul. Suficient.

Ce-ti cer, in loc de concluzie, este doar sa-ti imaginezi ca tu ai scris, ca tu m-ai facut sa scriu, ca eu sunt tu. Mai stii, poate chiar e asa...