Tu! Da, tu!

Fericirea este o ipostaza.
Ca tot m-am legat de prisos de ea.
Ar putea fi cea mai buna ipostaza in care un om ar putea fi. Poate fi negata, condamnata, ca orice lucru care exista pe lumea asta. Se poate oricand gasi unul mai destept care sa se priceapa mai bine si care cu o lejeritate de 2 cuvinte sa distruga definitia initiala si sa gaseasca o explicatie care neaga total si propune alte adevaruri. Poate nu ma exprim suficient de clar, rebeliunea ma sufoca. Si binenteles, multimea de prosti se gaseste care sa sustina noul idol. Prosti sunt caci trebuie sa fie, idolul care pare original nu este si el decat o biata copie a unui alt amarat distrus de anonimat. Dar asta ne este soarta, de viermi care ne taram pe suprafata unui pamant pe care ne chinuim cu toate fortele si reusim doar sa-l zgariem, in acelasi timp considerandu-ne stapanii lui, desi, realitatea este cu totul alta. Si totusi, in aceasta mizerie se naste uneori, extrem de rar, ceva frumos, idee, fiinta, lucru, care provoaca un sentiment ciudat, de inaltare, si in acelasi timp, un sentiment de rusine, de ura...
Ura este un sentiment mult mai puternic ca fericirea. Fericirea este trecatoare, ura nu. Te roade, creste in intensitate, iti distorsioneaza realitatea, lucru facut si de fericire, doar ca la un nivel mai mic, cucerit fiind de ura nu poti scapa decat descarcandu-te.
Asa se nasc criminalii. Ura unui individ care stie sa se exprime prin distrugere. Ura este insa colectiva, ii este indusa de tatal, mama, fratii, surorile, rudele, prietenii, oamenii necunoscuti ce-l ignora, ce-l privesc cu sila, ce-i ignora poate nevoia de ajutor. Ura creste in comunitate, pana cand, un individ mai slab psihic, clacheaza, dintr-un motiv sau altul, si se exprima prin suprimarea altei fiinte. Este interesant de inteles faptul ca atunci cand apare acest criminal in comunitate, ura cunoaste o concentrare foarte mare in fiinta acestuia, restul comunitatii, avand acest punct de descarcare, uita ura, care este inlocuita de grija, frica, si alte trairi asemanatoare. Ca orice animal, cand nesiguranta apare la fiecare pas, si omul se sperie, uita ura, devine chiar mai credincios. Bietul de el, este doar suma unor amarati stimuli, este papusa dirijata prin fire de papusar. Acesta este secretul criminalului, el este papusarul, frica, este firul principal prin care controleaza oamenii din jur. Este o fiinta nociva prin definitie, si totusi, prin existenta lui curata restul comunitatii de un sentiment periculos.
De mult vreau sa iau exemplul unui cult, acum e o ocazie potritiva. Un cult este un exemplu exceptional de comunism: liderul iubit coordoneaza multimea de oi cu drepturi egale intre ei, nimeni nu are nimic, toate sunt la comun. Si totusi, intr-o asemenea comunitate ura nu are voie sa apara, caci toti sunt fratii tai, si atunci, ea este inhibata, dar de fapt inabusita, si creste in intensitate, in tacere pana cand explodeaza intr-un mod care oripileaza un om normal: uciderea in masa a tuturor membrilor ar fi unul dintre exemple, nu garantez ca cel mai rau...
Criminalul poate fi insa un om inteligent, indiferent de motivele care l-au determinat sa ajunga sa practice aceasta slujba de timp liber... inteligenta ii da mijloacele prin care sa fie mai impresionant, mai faimos, mai periculos. Am vazut atatea filme, cresc cu parerea ca binele castiga intotdeauna. Criminalul castiga de la prima victima pe care o face, care-i da si numele. Intr-un film, niciodata victima nu este personajul principal, ci eroul care demasca criminalul. Societatea are nevoie de criminal, dar are nevoie si de siguranta. Elementul destabilizator apare, concentrarea acestuia intr-o persoana provoaca ravagii limitate, si apoi dispare lasand in urma o societate care-si revine la echilibru, si care a doua zi uita de existenta acestui criminal, sau, in cel mai bun caz, il accepta ca pe o personalitate demna de tinut minte. Omul, fiinta credincioasa care are ca scop suprem transformarea intr-o alta fiinta, superioara, accepta asa de usor pacatele aproapelui, nu le iarta, le accepta, recunoscand ca si el este o fiinta la fel de slaba, un vierme.
Gresesc, nu-mi este permis sa compar un om cu un vierme. Un vierme este inca ceva mai corect ca aceasta biata entitate: nu are acest sadism cultivat in mintea criminala de a gasi moduri noi si originale de a distruge frumosul.
Poate ca nu fericirea este scopul final, dar absolut sigur nenorocirea este ceea ce tu iti doresti cu adevarat in adancul inimii. Stiu asta, nu nega, caci nu poti suporta sa fii fericit. Te gandesti ca-ti mai trebuie si altele, ca nu-ti ajuge ce ai, si prin asta, in adancul tau, de fapt recunosti condamnarea ta la vesnicul iad al indoielii.
Criminalul nu este cea mai josnica fiinta umana, insa, caci, prin simplitatea sentimentelor, el se ridica mult deasupra anumitor persoane inofensive la prima vedere, care in viata lor nu vor avea vreodata curajul sa se faca cunoscute, dar care in adancul fiintei lor fierb de rautate si venin.
De aceea, fericirea este singurul mijloc prin care mai poti sa-ti salvezi constiinta, fericirea impartita celor din jur...

Stiu, tu, in fortareata spiritului tau deja m-ai criticat de cel putin 10 ori. Nu-mi pasa, asa cum nici tie nu-ti pasa.

Nimeni nu spune ce gandeste. Politica este disciplina ce cultiva acest mod de comportament. Societatea este mijlocul de coordonare a educarii, avand setul de reguli care te obliga sa accepti realitatea altora.

Idiotul este singurul om care este liber.

Prost este cel mai nenorocit om de pe planeta, caci nu va stii niciodata cat de nenorocit este.

Mananca visine, poate te gandesti sa fii tu cel care eliberezi comunitatea.