Mi-as dori sa ma pierd in ochii tai. Asta doar daca te-as gasi mai intai.

Ma pierd in ochii tai. Nu e un scop, nici o finalitate. O banala dorinta. Nu trebuie sa spui nimic, ci doar sa tii ochii deschisi indreptati catre mine. Sa le cuprind imensitatea. Timpul se opreste in loc, isi pierde relevanta. Poti sa si turui despre ce vrei tu, doar sa nu te superi ca eu stau si te privesc. Nu ma misc, nu spun nimic. Ce altceva as mai avea de facut care sa imi aduca un plus fata de ce am deja. Nu te misca, caci ma misc impreuna cu tine.
Ah. A fost un vis? A trecut doar o secunda? Te-ai miscat, vraja s-a rupt, ochii mei sunt iar ai mei. Si totusi, am castigat eternitatea. Nu stiu unde ai disparut, ochii tai au ramas cu mine, sa imi tina companie, sa ma afund in ei.

Irosesc spatiu

Ce este imaginatia?
Oare visezi vreodata pe cineva alaturi de tine?
Nu-mi spune. Stiu: putin probabil. Te visezi bogat, te visezi faimos, te visezi nefericit, te visezi mort.

Si totusi, am pus doua intrebari total diferite. Imaginatia este capacitatea de a copia ceea ce vezi din mai multe surse si a reda in expresia ta. Sau mai degraba este incapacitatea. Nu ma crezi. Te rog, te conjur, uita-te la o pictura. Oricare, cu cat mai faimoasa cu atat mai bine. Ce vezi? Daca ai norocul chiar sa vezi ceva inteligibil, atunci vei recunoaste ca, daca ar fi sa vezi obiectul real, acest tablou este o biata imitatie ruginita. Stiu, vei spune de simtamintele inalte pe care ti le induce. Ha! Sa stii ca la tine s-a gandit amaratul ala de desena aceasta capodopera, nu la banul promis pentru inca o halba de bere. Atat l-a dus capul, atat a facut. S-a uitat prea mult in jurul lui, atat.
Oricat de mult am incerca, nu putem imita natura. Acest dar, aceasta imaginatie, este doar refularea prea multor informatii vizuale, auditive, olfactive, tactile chiar, pe care le percepem in fiecare moment.
Ce-ar fi daca ai fi un punct fara culoare situat intr-un spatiu infinit negru. Daca pana acum m-ai judecat, spune-mi te rog, ce ti-ai putea imagina in acest moment? Esti sigur ca ai putea vizualiza, simti, mirosi, auzi ceva?

Si totusi, (ce-mi place sa las o portita deschisa pentru a-mi putea contrazice/lua in deradere fraza), ai visul.

Iubesti, ai iubit, vei iubi. Deci in viata ta de animal social nu esti singur.

Relatii biologice intretinute artificial de o ambitie prosteasca si egoista de a-ti demonstra ca tu contezi in viata asta: impresia ca te poti darui, ca poti face orice pentru celalalt si el/ei la fel.
Problema ta.

Si totusi, te-am prins cand visezi. Nu-mi aduc aminte sa te fi auzit povestind in fiecare dimineata cum ti-ai visat relatia carnalo-spirituala ( aici ma refer atat a sot/sotie/amant/amanta/concubin/etc cat si la familie/rude/nepoti/veri/prieteni/necunoscuti/etc).
Bine, ai visat-o o data pe tatz Ileana. Bravo.

Cu o miscare ritmica, visul revine si te acapareaza. Trupul nu mai are valoare, toate acele simturi valoroase nu mai exista. Ma uit la tine si nu te simt langa mine. La ce oare visezi? In fiecare seara mi te fura. Te reincarca, te reimprospateaza, dar mi te fura minut cu minut, secunda cu secunda, din ce in ce mai mult, pana mi te va lua de tot.

Oare unde calatoresti in acele momente? Oare esti in acel spatiu infinit, un punct nedefinit. Oare tu creezi monstrii care ma ameninta. Oare tu esti soarele care ma incalzeste, luna care ma vegheaza?

Visul este o activitate cerebrala a subconstientului care ordona intreruperea si refacerea senzorilor pentru a putea fi refolositi in ziua urmatoare. Tu, amarat locatar al unei bucati din masinaria creierului, resimti aceste efecte si gresit, datorita doar limitarilor tale, le interpretezi ca pe niste chestii marete, vise.

De asta te-ai nascut ca sa dispari. Din cauza ca ai impresia ca visul este un scop nu o intamplare.

Sa nu ma intelegi gresit!

Anunt: daca fac greseala sa spun ceva, sa nu crezi ca ceea ceea ce spun ti se adreseaza. Ti se poate parea ca tu esti persoana care trebuie sa auda cuvintele, ca le patrunzi sensul si chiar ca le poti folosi mai departe, caci acum sunt ale tale.
Te inseli!
Cuvintele pe care ti le spun, trebuie sa le interpretezi ca in mod eronat sunt indreptate catre tine. Tu esti catalizatorul care ma face intr-adevar sa rostesc o serie de cuvinte cu un anumit sens, tu si mediul in care vorbim.
Dar nu te lasa inselata draga persoana, nu pentru tine vorbesc. Pentru mine. Ceea ce-ti spun este ceea ce cred eu, dar nu despre tine, caci tu n-ai cum sa intelegi ceea ce-ti spun eu, este pentru mine, si cuvintele mele nu au semnificatie decat pentru mine. Le spun ca sa le pot absorbi inapoi in mine cu placerea inzecita de a putea sa-mi readuc aminte ca le-am rostit.
Daca ti-am spus ca incaperea este un altar, nu trebuia sa intelegi ca este altarul tau, ci al meu. Nu stiu ce este pentru tine aceasta incapere, dar cuvantul prin care eu o definesc, ma defineste pe mine ca personalitate si istorie.
Vreau sa intelegi acest lucru: imi place sa ma aud vorbind si vorbesc doar pentru mine.

Pacatul fiecarei carti apreciate este ca este plicticoasa. Un pasaj de forma celui de mai sus este cel care poate provoca disperarea unora si placerea admirativa a altora.
Motivul este simplu: acest banal paragraf ar putea usor fi condensat in cateva cuvinte, cu acelasi efect de ura, trufie si sictir. Cei mai masochisti dintre noi sunt cei care-l admira (nu ma intelege gresit, nu neaparat pe acesta), dintr-o placere mai putin ortodoxa de a prelungi o anumita stare iar si iar, cu cuvinte diferite, dar cu acelasi sens.
O fi din cauza singuratatii. Imagineaza-ti asa:
te urci pe bicicleta. avant vioi si indraznet si gata, esti pe strada. Primul kilometru, mai ales ca profiti de un pic de vale este un vis placut devenit realitate: picioarele aproape stau pe loc, rotile fug, vantul iti racoreste fata, totul trece in clipe fugare prin dreptul tau.
Ah, plat, dupa acel elan initial acum picioarele au inceput sa oboseasca, dar nu-i nimic, ai simtit deja placerea, nu poti renunta acum. Incepi sa pedalezi. De abia acum repatrunzi sensul a ceea ce inseamna sa pedalezi: sincronizare perfecta intre picioare, suflu, maini si vointa.
Pedalezi fara sa te opresti, poate un stop ici, poate o trece colo. Dar pedalezi si nimic nu te poate opri. Esti liber. Nu poate nimeni sa-ti spuna ce sa faci. Te bagi printre masini de parca ar sta pe loc.
A trecut o jumatate de ora. Esti obosit. Insa ai intrat in ritm. Este placut acum.
A trecut o ora. Inca este lumina. Ai stabilit deja ca lumina poate sa fie singurul lucru care te poate opri. Au trecut multi kilometrii, dar n-ai stat sa-i numeri. Nu mai conteaza.
Un autobuz te-a depasit. Ai mai facut testul acesta si stii ca vei invinge: urmareste autobuzul si depaseste-l. Avantajul tau este libertatea de a nu fi nevoit sa te opresti in fiecare statie. Distractia asta te face sa uiti de restul traficului de pe drum: esti intr-o competitie, tu si autobuzul.
L-ai depasit de mult, sau, te-a depasit cu mult, dar stii ca este undeva. Esti doar tu si el.
A mai trecut o jumatate de ora, a ramas cu mult in urma. Nu mai conteaza.
Esti multumit. Si liber. Picioarele nu mai sunt obosite. Corpul nu mai este transpirat. Nu mai rasuflii greu. Aceasta este adevarata ta stare naturala: esti biciclist. Si inca nu te-ai oprit.
Ai mai mers o alta jumatate de ora. Te apropii de casa. Ceva-ti atrage atentia. Nu te poti concetra: ce este atata lume? Ce este acel spectacol? Zgomot... Te opresti. Esti inconjurat de diversi. Cineva ti se adreseaza. Nu poti raspunde. Ceva nu e bine.
Incerci sa scapi, te urci inapoi pe bicicleta dar deja este prea tarziu, lumea ti-a intrat in minte. Nu mai esti liber. Iti aduci aminte toate grijile pe care le-ai uitat dupa primul kilometru. Nu mai exista autocarul.

La ce se rezuma tot: la nimic (evident, ma refere la paragraful de mai sus).
Si totusi, indubitabil sper, are un farmec aparte: prezinta singuratatea.
Oare aceasta senzatie sa fie cea cautata de autori in cartile lor prea lungi si plicticoase, in monologurile mele lungi si plicticoase?
Probabil, caci altfel doua cuvinte ar fi fost mai mult decat suficiente.

Nevoia de sacru, adevaratul nonsens

N-am sa vorbesc despre religie.

Fiecare om are o opinie. Nu are de ales, traieste cea mai mare perioada de timp cu defectele si probleme lui, si atunci isi creaza o imagine proprie despre restul lumii aproape obligat.
Traim acum intr-o era de extrema informare: avem prea multe surse si prea putin timp.
Acesti factori cumulati fac ca discernamantul unei persoane sa devina ceva ocazional, intamplator.
Voi da un exemplu pentru a fixa aceasta idee: blogul. Este clar o evolutie a ideei de internet, de pus la comun a resurselor. Intamplator am dat peste un articol ce discuta despre blog. In general avem o parere buna despre fenomenul blog, si totusi cel care a scris articolul condamna aceasta forma de informare, deoarece 85% estima el ca este junk. Probabil ca nu este departe de adevar. Avand in vedere ca el a facut din scris o meserie ii dau dreptate. Si totusi, m-a facut sa ma gandesc de ce blogul a devenit o solutie de exprimare atat de eficienta. Initial m-am gandit ca marea majoritate a oamenilor au o slujba, si ca sa se poata apuca sa studieze si scrisul ar fi prea mult, si ca blogul este tehnologia de compromis... Dar cred ca exista o nevoie mai adanca.

Am vazut de curand creatiile lui Brincusi la el acasa si am auzit si povestea lor. A dat un sens unor opere care altfel nu ma impresioneaza prea mult.

Omul are nevoie de simboluri, de anumite constructii materiale sau imateriale care sa-i ofere o siguranta in viata, chiar si un scop.
Zilele trec de la sine, de obicei intr-o monotonie dinamica. E atat de monotona viata incat dinamismul rezervat fiecarei zile de obicei se repeta succesiv in saptamanile urmatoare. Monotonie inseamna viata fara sens, fara istorie.
Oricat de insignifiant ai fi, nu-ti doresti asa ceva, vrei sa arati ca, daca nu ai realizat ceva insemnat, macar ca ai fost in stare sa apreciezi ceva insemnat. De aici si toata nevoia de a copia a multor oameni.
Putini oameni se nasc artisti, muzicanti, actori, scriitori. Acestia sunt cei norocosi care raman pentru o perioada de vreme in istorie. Restul nu are de ales si se pierde in gramada. Blogul este modalitatea personala prin care un om isi asigura individualitatea, si eventual si sacrul.
Blogul ofera o comunicare intelectuala bidirectionala, nu mai interpune o bariera fizica.
Sacrul inseamna un lucru in care poti crede ca nu te va dezamagi.
Blogul poate fi considerat asa ceva: tu esti propriul dumnezeu, din cand in cand ai adoratori sau/si parteneri de discutii.
Asadar, chiar ca ar fi o discutie banala despre coana Leana din serialul preferat de la tv, blogul poate oferi o posibilitate de creativitate, si acest lucru probabil ca nu ar trebui neglijat si renegat.
Legatura care ar putea fi construita ar fi cam asa:
Sacru -> creativitate -> viata cu semnificatie, unde "->" inseamna determina.
Probabil ca blogul inseamna totusi ca fiecare vrea sa fie un mic scriitor genial, sau ca spera sa fie...
Caracteristica de sacru a blogului vine din unicitatea scrisului, oricat de oribil ar suna in urechile sau ochii altuia care citeste.
Chiar si aceasta alaturare, de sacru cu blog, este un nonsens, ceea ce releva pe de o parte o exprimare idioata, iar pe de alta parte o umbra de unicitate ce ar fi mai bine sa ramana in intuneric.

Daca sunt de acord ca nu e bine sa scrie oricine blog, de ce totusi mai scriu? Oare pentru ca blogul se adreseaza nivelului pe care-l alegi tu, nu cel dictat de norme: scriitori, profesori, etc?
Mmm, si totusi, blogul este cea mai rapida modalitate de a afla un interviu la cald, caci pana la urma asta-i echivalentul: un doctor care tocmai iese dintr-o operatie de lunga durata si este intrebat cum a decurs operatia de catre un reporter.

Si astfel obtii statutul de vedeta de o zi. Asadar, urmand firul logic, viata cu semnificatie inseamna de fapt sa fii pentru o zi o vedeta "Pro TV" cum zice reclama...

Pe de alta parte, orice s-ar spune, nu putem neglija faptul ca populatia globului s-a culturalizat enorm fata de celelalte epoci, asadar un aflux de minti scriitoricesti este oarecum normal.

Si totusi, este nociva intoxicatia informationala, si astfel ajung iar la inceput. Avand atat de multe surse de opinii, e greu sa-ti construiesti una proprie, si mult mai usor sa adopti una deja pregatita, gata sa fie pusa in gura ta. Si atunci, singura modalitate de a te apara, de a te defini, este printr-un blog propriu, nu? Pentru a te apara, devii la randul tau atacator.

Acum industria acestor bloguri este de abia la inceput, desi deja incep sa se inlantuiasca intre ele, probabil ca aceasta va deveni modalitatea de exprimare curenta, la scoala nu se vor mai cere comentarii, sau carti de citit, ci de frunzarit bloguri celebre si de contribuit printr-o anumita analiza la imbogatirea lumii blogurilor.
Reclamele vor deveni nelipsite, se vor crea povesti pentru ele, de vreme ce blog inseamna sa citesti.
Deja dezbaterile se fac sub forma de bloguri inlantuite, probabil ca aceasta va fi forma imbratisata si de televiziuni.

Un viitor aproape sumbru ne asteapta, si atunci, ne intrebam, cu s-a supravietuit pana acum?
Simbolurile.
Chit ca pentru mine acea poarta a sarutului nu are absolut nici o semnificatie, pentru multe persoane este un simbol care ofera un sprijin moral/intelectual/spiritual. Este bucatica de sacru de care are nevoie sufletul uman.

Ce conteaza cu adevarat totusi?

Apreciem forma

Ce suntem noi altceva decat forma.

Scopul nostru este de a aprecia forma in orice forma: fie ca un sir de pixeli pe ecran, fie ca o pictura expusa la Versaille, fie ca o dara de sange ce se prelinge din rana proaspata a unei victime.

Forma ne defineste caci prin ea ne exprimam cea mai mare parte a timpului.
O fereastra pe ecran curatata de elemente decorative neelegante, sau care nu sunt aliniate corespunzator poate face dintr-o persoana o fiinta mai buna. O forma neingrijita arata un spirit insignifiant, bicisnic (sau becisnic, cum scrie la dexonline.ro). O rochie ce atarna ca o carpa pe corpul unei femei, oricat de frumoasa sau inteligenta ar fi aceasta, arunca o pata de dezgust asupra ei, oricat de bine ai cunoaste-o.
Exista in orice persoana o placere estetica vizuala care este prima care dicteaza relatiile de orice fel.

O persona neeleganta, este, din acest motiv, vinovata. Este vinovata impotriva formei, deoarece te-a facut pe tine, o fiinta cu un gust indiscutabil, sa trebuiasca sa simti in centrul ocular ofensa adusa formei.

Nu poti comenta impotriva formei, caci, din cele mai stravechi timpuri, in orice societate, oricat de inapoiata, intotdeauna a existat o forma superioara apreciata global, chit ca se reducea la un lant de oase in jurul gatului.

Forma este pana la urma o exprimare a bucuriei de a trai.

Omul, fiinta sociala; eseu fara o logica aparte

Vorbeam la un moment dat de nevoia de a avea oameni rai.

Fiinta umana cunoaste niste nevoi care isi trag radacinile din conditia animala, nevoi care nu sunt agreate de societate. Mai deunazi am vazut un episod din Star Trek Enterprise in care exista o lume umana idilica, ca un fel de paradis terestru. Partea proasta a lucrurilor, si, in acelasi timp, cea care facea ca acest paradis sa persiste in existenta, era faptul ca pentru o abatere indiferent cat de mica de la regulile sociale te astepta moartea.
Am stat o tzara si am analizat aceasta utopie si defectele ei.
Zic defecte deoarece realitatea nu este conforma utopiei, deci ceea ce a fost imaginat nu a putut fi realizat, deci are defecte. Pare o logica fara sens, si totusi voi demonstra.

Deci, ceea ce urmeaza sa demonstrez as sumariza cam asa: exista o teorie infailibila, pe care se bazeaza tot aparatul de cercetare. Si totusi, vine un cercetator si demonstreaza practic cu mijloacele puse la dispozitie ca teoria este gresita, adica ceva ce n-ar trebui sa aiba sens. Un exemplu mai simplu ar fi ca: exista oul, naste pui, puiul demonstreaza inexistenta oului. Acest lucru captureaza esenta a ceea ce voi continua sa expun.

Omul viseaza la o utopie. Chiar si cea mai rea minte umana tot are o oaza interioara in care-si poate gasi linistea, lumea interioara pe care o poate controla. Aceasta este utopia. Din aceasta dorinta s-au nascut toate visele frumoase si mai ales toate operele frumoase, etc... (vroiam sa continui cu bomba atomica, da se subintelege). Insa, tot omul, cunoaste un set de nevoi care-l fac o fiinta mai putin potrivita din punct de vedere social: omul trebuie sa domine ceva exterior, si la fel de mult sa se lase dominat, trebuie sa urasca, trebuie sa iubeasca, trebuie sa provoace suferinta ca si placere. O fiinta sociala inseamna o fiinta care-si suprima anumite nevoi fizice, iar in mare, din cauza diversitatii foarte mari a fiintelor umane, se obtine asa ceva la nivelul societatii. Si asa se naste pacea sufleteasca: atunci cand te incadrezi excelent in normele societatii in care traiesti, si aici ma gandesc la vorbitorii credintei.
Si totusi, pustnicii vin sa contrazica ce zic eu de om social, ei fiind exemple de barbati care se auto izoleaza de lume. Dar, asta nu le impiedica sentimentele primare de care am vorbit mai sus. Discursul cu fiinta suprema este de fapt o dualizare a eului propriu, in care unul este cel dominator, si celalalt este cel dominant. Astfel exista si manie, si ura, si durere, si suferinta, si placere, si iubire. Poate ca de fapt acesta este motivul pentru care un pustnic poate atince pacea sufleteasca: traieste liber, eliberat de constrangerile unei societati a mediei, si a celor putin in defavoarea celor multi.
Orice animal traieste frenetic, doar omul este cel care-si controleaza programul si-si dramuieste entuziasmul vietii.

Oare harul constiintei si al inteligentei chiar ne ridica deasupra animalelor? O matza isi petrece mare parte a timpului dormind, si totusi nu pare nefericita.
Omul chiar si cand doarme isi dramuieste atat de atent existenta, incat somnul, dintr-o nevoie/placere pura biologica ajunge sa fie un chin/necesar zilnic. Cum ar fi o lume in care ai putea dormi cand, cat vrei, si cand te-ai trezi, cat ai fi treaz, ai putea lucra ce ai nevoie. Ar fi oare chiar atat de rau? Pana la urma scopul nostru pe aceasta planeta, caci totusi, cu inteligenta ca a noastra trebuie sa avem si un scop, nu ar putea fi sa dormim?

Asadar, filozofia minimei implicari nu este cea mai buna solutie. Filozofia racordarii la media sociala este ucigasa spiritului. Pana la urma tot praf si pulbere ajungem. In aceasta lumina am putea reinterpreta Luceafarul cam asa: ramai la toate rece, dar trairea interioara, exprimata chiar de scrierea poeziei, trebuie sa existe. Viata este un spectacol, o scena, in care tu esti si actor si regizor uneori, si oricat ai vrea, nu i te poti sustrage, din chiar conditia de fiinta cu o existenta carnabila.

Soarta este o cale rastbatuta. Viata este o nevoie de viermuire. Omul traieste viata sperand la soarta. Omul este un vierme cu vise de perenitate. Soarta iti poate oferi perenitatea, destinul de a realiza ceva notabil. Controlul oferit de soarta duce catre un tel.

Poate ca doar visul ramane eliberarea din chingile sociale.

Crezi in Dumnezeu?

Exista? Conteaza?

Credinta este nevoia de a fi ajutat. Cand prietenii, familia, iubitul, iubita nu-ti sunt suficienti pentru a-ti cunoaste si alina chinul interior, la cine apelezi? Trebuie sa gasesti un sprijin extern suficient de puternic inca sa poti pune povara in bratele acestuia. Astfel se naste credinta: "roaga-te si vei fi ascultat, dorintele ti se vor indeplini." Pentru unii e un mod usor de a castiga in viata: ne rugam la bunul Dumnezeu si ne va ajuta El.

Totusi, credinta nu se rezuma doar la atat, cel putin nu existenta lui Dumnezeu. Ca exista sau nu, nu putem testa, ce conteaza totusi este altceva. Daca Ii accepti existenta, atunci scopul tau in viata nu este doar de a crede, ci si de a evolua. Nu este ideea mea, am cules-o din mai multe parti, faptul ca viata nu este doar o lupta pentru supravietuire, cel putin pentru noi, oamenii, ci si incercarea de a deveni un om mai bun, mai intelept. Intelepciunea se poate obtine in mai multe moduri, de exemplu, o floarea care alege sa creasca dreapta, cu frunze verzi, de un verde crud, cu culori vii, aprinse in petale, este mai inteleapta ca alta care prefera sa stea abatuta, indoita in bataia vantului. Arta este modalitatea cea mai facila de a exprima intelepciune deoarece este cea mai expresiva, fata de stiintele exacte, sau alte activitati intelectuale. Credinta este un act intelectual: renuntarea la sine insusi este un act voit, care necesita multa cunoastere de sine si multa forta interioara.

Oricum, scopul postului nu este credinta, ci acceptarea de catre tine a existentei unei fiinte supreme. Daca accepti ca exista, accepti atunci ca si tu ai un rol, care nu poate fi decat sa devi mai bun, ceea ce nu poate insemna decat sa devi mai intelept. Intelepciunea este un lucru care se invata, se castiga, si care implicit inseamna schimbarea ta intelectuala. Asadar, sa ramai incastrat in anumite conceptii, sa nu accepti sa-ti schimbi anumite limite, sa nu te crezi in stare de anumite lucruri (atentie, nu orice prostie, gen bungijumpin, ci lucruri mai serioase) inseamna de fapt sa refuzi sa devi mai intelept, inseamna un regres. Daca crezi in Dumnezeu, crezi intr-o existenta dupa moarte, de orice fel, crezi intr-o contorizare a intelepciunii castigate de-a lungul vietii, si a intamplarilor traite. Insa conteaza si "ce-ar fi fost daca" pe acel raboj, caci acestea inseamna decizii ce ti-au marcat viata, pozitiv sau negativ. Uneori, poti avea si tu norocul sa remarci momentele care iti schimba existenta, care nu sunt neaparat legate de o anumita localizare geografica sau un anumit moment istoric, ci mai degraba de ceva intern, si acest lucru te poate ajuta sa accepti schimbarea. Existenta fiintei supreme inseamna dorinta de a evolua. Ateii se multumesc sa existe, sa muste din paine si sa-i simta gustul in gura in drum spre stomac. Credincios fiind, multumesti pentru existenta acestei paini, si pentru norocul ce ti s-a dat sa o mananci, caci stii ca totul are un scop, si intelegi ca existenta ta inca mai foloseste pe acest pamant, ca tu nu esti doar praf si apa, ci ca insemni sau vei insemna ceva pentru cei din jur. Multumirea iti aduce linistea pentru a infrunta zmucirea vietii de zi cu zi, precum si ca sa vezi mai departe de aceasta.

Aceasta este doar un monolog filozofic despre ce ar putea insemna existenta fiintei supreme. Realitatea este particulara fiecarei persoane. Subiectul este mult prea adanc si personal pentru a putea fi interpretat atat de usor. Credinta, in afara celei religioase, externa, compusa din obiceiuri si institutii bine cunoscute, este mai ales interna, principalul pilon al existentei unei persoane. Nu ma hazardez sa zic ca te cunosc ci doar sa-ti ofer un "ce-ar fi daca"...

O piatra pe cer

"Gonesc prin spatiu." este primul gand al ciudatei fiinte din interiorul asteroidului. Departe, undeva, la un capat al galaxiei, asteroidul se deplaseaza cu o viteza imensa catre o destinatie necunoscuta.
"Vad, nu, simt viteza cu care strabat vidul."
Nu este bine definita. Este una cu bucata de ghiata si piatra cu care se deplaseaza. Firele de praf din vid ii racoresc fruntea, suprafata de contact din fata a asteroidului, in timp ce darele de gaz ce le lasa in urma sunt ca niste plete ce urmaresc directia de miscare cu intarziere. Toate aceste lucruri le percepe inconstient, ca pe niste organe tactile.
Viteza este nemasurata, stelele din vecinatate apar ca dungi subtiri si albe, corpurile indepartate se deplaseaza incet din fata catre spate. Un nor de gaz care se vede in fata, in secunda urmatoare dispare undeva in spate.
Nimic nu este permanent si totusi totul pare nemiscat. Spatiul fiintei este vidul, pictat de dungi si puncte albe, si de vantul care adie fara zgomot, constant. Ii este greu sa formeze un alt gand in aceasta monotonie.
"Cine sunt?" Eterna intrebare rostita doar la 3 secunde dupa inceperea existentei. Se naste o stare de disconfort in fiinta, vizibila prin transformarea culorii exterioare a asteroidului inspre rosiatic. Asta si datorita trecerii printr-un camp ceva mai dens de particule, care au interactionat cu suprafata lui.

"Ce vreme perfecta pentru de pierdut la soare pe iarba in parc", declara extrem de visator Joe intrand in parcul public al orasului in care locuieste, intr-o frumoasa zi de duminica. Se intinde pe gazonul proaspat tuns si adoarme.

"Se intampla ceva", observa cu o umbra de interes fiinta. Deja au trecut milioane de ani de cand strabate spatiul, galaxia din care a pornit a murit demult in departare. Unul din rarele puncte care o mai intovarasesc in drumul ei se apropie din fata. La inceput mai incet, apoi din ce in ce mai repede.
O data cu intrarea in galaxie, ciocnirea de micii meteoriti care salasuiesc la granita ei produc o incalzire a asteroidului, tradusa de fiinta ca o usoara stare de emotie, nerabdare, anxietate in fata noului, necunoscutului.
"Calea Lactee". Aceste cuvinte ii trec prin gand si dispar. Nu le-a retinut. Nu are idee de unde stie cum se numeste galaxia in care a intrat, dar a si uitat sa se mai intrebe. In jur se desfasoara un vechi frumos spectacol: stele care se nasc, stele care mor, gauri negre detectabile doar prin forta enorma pe care o exercita asupra corpurilor din jur. Insa dispar la fel de repede cum apar, in timp ce fiinta de pe asteroid strabate spatiul in viteza. Ditr-o data o stea de dimensiuni mijlocii se apropie cu repeziciune. Nu o loveste, dar in timp ce trece foarte aproape de ea, lasa in urma ei o dara de apa care se evapora, cu o lungime de cativa kilometrii.
Traiectoria i s-a schimbat datorita atractiei gravitationale exercitata de soare. Imediat ce s-a departat de el, in cale ii apare un corp ceresc de dimensiuni mult mai mici, doar de cateva ori mai mare ca dimensiunile asteroidului. Este o planeta albastra. Se vad norii albi ce plutesc pe o suprafata apei, murdarita ici si colo de mici petece de uscat maronii si verzi.

Atat a apucat sa vada. Toate au disparut undeva in spate. Nici coada nu mai e, nici stelele galaxiei. Fiinta strabate singuratica iar spatiul. Punctele indepartate si adierea usoara ii insotesc zborul.

Deschizand ochii adormiti, Joe se gandeste: "Ce-ar fi daca?..." Nu-si termina gandul, toropeala punand din nou stapanire pe el, si adoarme la loc.

"Ce se intampla?" Fiinta este alertata. S-a intamplat ceva. Galaxia pe care tocmai o lasase in urma se intoarce. Nu intelege cum este posibil asa ceva. A suferit brusc o schimbare de directie de 180 de grade. Vrajita din nou de spectaculul oferit de stelele din jur, nu observa apropierea de o stea mare, rosie, decat prea tarziu.

Joe este trezit brusc de prietenii sai care-i aduc la cunostinta ca l-au lasat singur doar 5 minute, si ca el imediat si-a facut de cap in cel mai nerusinat mod: a adormit. Razand, se ridica si pleaca cu ei la film.

Fiinta isi inceteaza existenta la contactul cu suprafata stelei. Un ultim gand apuca sa formuleze inainte de a disparea de tot: "De ce?"

Tarziu in noapte, dupa ce a ajuns acasa, Joe isi aduce aminte gandul care l-a bantuit cat timp a atipit in parc pe iarba: "Ce-ar fi daca ar putea vedea un asteroid, si cum ar fi ciocnirea lui cu o stea…"

Tu! Da, tu!

Fericirea este o ipostaza.
Ca tot m-am legat de prisos de ea.
Ar putea fi cea mai buna ipostaza in care un om ar putea fi. Poate fi negata, condamnata, ca orice lucru care exista pe lumea asta. Se poate oricand gasi unul mai destept care sa se priceapa mai bine si care cu o lejeritate de 2 cuvinte sa distruga definitia initiala si sa gaseasca o explicatie care neaga total si propune alte adevaruri. Poate nu ma exprim suficient de clar, rebeliunea ma sufoca. Si binenteles, multimea de prosti se gaseste care sa sustina noul idol. Prosti sunt caci trebuie sa fie, idolul care pare original nu este si el decat o biata copie a unui alt amarat distrus de anonimat. Dar asta ne este soarta, de viermi care ne taram pe suprafata unui pamant pe care ne chinuim cu toate fortele si reusim doar sa-l zgariem, in acelasi timp considerandu-ne stapanii lui, desi, realitatea este cu totul alta. Si totusi, in aceasta mizerie se naste uneori, extrem de rar, ceva frumos, idee, fiinta, lucru, care provoaca un sentiment ciudat, de inaltare, si in acelasi timp, un sentiment de rusine, de ura...
Ura este un sentiment mult mai puternic ca fericirea. Fericirea este trecatoare, ura nu. Te roade, creste in intensitate, iti distorsioneaza realitatea, lucru facut si de fericire, doar ca la un nivel mai mic, cucerit fiind de ura nu poti scapa decat descarcandu-te.
Asa se nasc criminalii. Ura unui individ care stie sa se exprime prin distrugere. Ura este insa colectiva, ii este indusa de tatal, mama, fratii, surorile, rudele, prietenii, oamenii necunoscuti ce-l ignora, ce-l privesc cu sila, ce-i ignora poate nevoia de ajutor. Ura creste in comunitate, pana cand, un individ mai slab psihic, clacheaza, dintr-un motiv sau altul, si se exprima prin suprimarea altei fiinte. Este interesant de inteles faptul ca atunci cand apare acest criminal in comunitate, ura cunoaste o concentrare foarte mare in fiinta acestuia, restul comunitatii, avand acest punct de descarcare, uita ura, care este inlocuita de grija, frica, si alte trairi asemanatoare. Ca orice animal, cand nesiguranta apare la fiecare pas, si omul se sperie, uita ura, devine chiar mai credincios. Bietul de el, este doar suma unor amarati stimuli, este papusa dirijata prin fire de papusar. Acesta este secretul criminalului, el este papusarul, frica, este firul principal prin care controleaza oamenii din jur. Este o fiinta nociva prin definitie, si totusi, prin existenta lui curata restul comunitatii de un sentiment periculos.
De mult vreau sa iau exemplul unui cult, acum e o ocazie potritiva. Un cult este un exemplu exceptional de comunism: liderul iubit coordoneaza multimea de oi cu drepturi egale intre ei, nimeni nu are nimic, toate sunt la comun. Si totusi, intr-o asemenea comunitate ura nu are voie sa apara, caci toti sunt fratii tai, si atunci, ea este inhibata, dar de fapt inabusita, si creste in intensitate, in tacere pana cand explodeaza intr-un mod care oripileaza un om normal: uciderea in masa a tuturor membrilor ar fi unul dintre exemple, nu garantez ca cel mai rau...
Criminalul poate fi insa un om inteligent, indiferent de motivele care l-au determinat sa ajunga sa practice aceasta slujba de timp liber... inteligenta ii da mijloacele prin care sa fie mai impresionant, mai faimos, mai periculos. Am vazut atatea filme, cresc cu parerea ca binele castiga intotdeauna. Criminalul castiga de la prima victima pe care o face, care-i da si numele. Intr-un film, niciodata victima nu este personajul principal, ci eroul care demasca criminalul. Societatea are nevoie de criminal, dar are nevoie si de siguranta. Elementul destabilizator apare, concentrarea acestuia intr-o persoana provoaca ravagii limitate, si apoi dispare lasand in urma o societate care-si revine la echilibru, si care a doua zi uita de existenta acestui criminal, sau, in cel mai bun caz, il accepta ca pe o personalitate demna de tinut minte. Omul, fiinta credincioasa care are ca scop suprem transformarea intr-o alta fiinta, superioara, accepta asa de usor pacatele aproapelui, nu le iarta, le accepta, recunoscand ca si el este o fiinta la fel de slaba, un vierme.
Gresesc, nu-mi este permis sa compar un om cu un vierme. Un vierme este inca ceva mai corect ca aceasta biata entitate: nu are acest sadism cultivat in mintea criminala de a gasi moduri noi si originale de a distruge frumosul.
Poate ca nu fericirea este scopul final, dar absolut sigur nenorocirea este ceea ce tu iti doresti cu adevarat in adancul inimii. Stiu asta, nu nega, caci nu poti suporta sa fii fericit. Te gandesti ca-ti mai trebuie si altele, ca nu-ti ajuge ce ai, si prin asta, in adancul tau, de fapt recunosti condamnarea ta la vesnicul iad al indoielii.
Criminalul nu este cea mai josnica fiinta umana, insa, caci, prin simplitatea sentimentelor, el se ridica mult deasupra anumitor persoane inofensive la prima vedere, care in viata lor nu vor avea vreodata curajul sa se faca cunoscute, dar care in adancul fiintei lor fierb de rautate si venin.
De aceea, fericirea este singurul mijloc prin care mai poti sa-ti salvezi constiinta, fericirea impartita celor din jur...

Stiu, tu, in fortareata spiritului tau deja m-ai criticat de cel putin 10 ori. Nu-mi pasa, asa cum nici tie nu-ti pasa.

Nimeni nu spune ce gandeste. Politica este disciplina ce cultiva acest mod de comportament. Societatea este mijlocul de coordonare a educarii, avand setul de reguli care te obliga sa accepti realitatea altora.

Idiotul este singurul om care este liber.

Prost este cel mai nenorocit om de pe planeta, caci nu va stii niciodata cat de nenorocit este.

Mananca visine, poate te gandesti sa fii tu cel care eliberezi comunitatea.

Oriunde esti, fericire.

NU, nu sunt de acord. Motivul este: Shania Twain cu You're still the one.


S-a creat la noi in tara o impresie gresita: tara noastra este mizera, urata, plina de tigani, hoti si mincinosi. Cel mai bine este sa pleci din ea, chit ca pentru culesc capsuni. In afara se fac banii seriosi.

O fi adevarat pentru unii, si sunt sigur ca pentru unii chiar este, dar pentru fiecare poveste de succes a unuia care se intoarce in tara exista zeci care sunt triste, caci pana la urma, afara este taramul tuturor posibilitatilor.

Nu mai sunt de acord ca afara e mai bine. Adica, evident, nivelul de trai e mai bun si o viata mizera acolo echivaleaza cu una rezonabila aici, dar lucrul care conteaza, si pentru care lupti pentru ca la sfarsitul zilei sa te poti bucura, este pana la urma fericirea. Nu trebuie sa calatoresti mii de kilometrii, sau mile in alte sisteme de masurare, ca sa-ti gasesti fericirea.

Pana la urma esti fericit acolo unde te simti bine, unde esti aproape de cei dragi, unde ai rostul tau, oameni cu care te poti intelege. De ce sa te smulgi dintr-o stare benefica spiritului tau pentru a alege sa alergi dupa altele? Pentru acei bani pe care-i vei avea, sunt sigur, peste cativa ani? Pentru toate acele lucruri pe care stiu sigur ca nu le-ai fi putut avea aici? Pentru un alt izvor de cunostinte, mai "bogat"? Chiar conteaza unde si cum traiesti? Nu raspunde cu da, caci nu asta-i raspunsul.

Pentru a fi fericit nu ai nevoie de asa ceva( desi nu-mi poate iesi din minte versul din Hotel Cismigiu al Vamei Vechi: "Fericirea este ceva ce nu poti atinge niciodata"), ci doar trebuie sa fii multumit cu tine insuti si cu cei din jur. Existenta inseamna lupta, scopul existentei omului insa nu este lupta. Omul este fiinta superioara cu datoria de a evolua, de a nu se mai lasa prins in captivitatea rutinei zilnice, de a gasi acea stare de iluminare care sa-i aduca linistea lui si celor din jur. Asemenea persoane sunt cele care au ramas in memoria oamenilor mai mult decat persoanele bogate care toata viata lor au strans bani. Cei din urma se pot lauda cu un nume de cladire, oras, strada, dar personalitatea lor dispare in negura uitarii, in timp ce alti oameni care sunt in cautarea altor valori decat cele materiale raman in memorie prin spiritul lor.

Nevoia de schimbare este scanteia care aprinde flacara vietii, motorul ascuns al freneziei din lume. E normal sa vrei sa parasesti cuibul, sa-ti faci un rost in viata. Perioada copilariei a trecut, vine vremea intemeierii unui viitor propriu, independent. Pentru unii e nevoie sa fie mai departe decat mai aproape, pentru altii nu. Nu conteaza, important e sa ajungi sa fii fericit, pentru ca la randul tau sa poti creea si tu niste copii, pe care apoi sa-i cresti, ca si ei la randul lor sa poata pleca departe de tine. Nu pana la urma asta-i rostul tau?

Iti construiesti viitorul, il vezi in fata ochilor cum se deruleaza, cum se organizeaza fiecare bucatica din el... si poate ca-i mai bine asa. Nu trebuie sa te intrebi de ce ai tu acest viitor, de ce nu ai fost tu in acel avion care s-a prabusit, de ce nu pe tine te-au luat apele, de ce nu tu te-ai nascut intr-un biet satuc din Africa... nu, universul tau este pregatit pentru tine, si desi inca nu stii sigur ce te asteapta, el iti da siguranta ca decizia ta este buna, ca tu intr-adevar contezi pentru tine. Oricum, mai bine decat sa fii o simpla leguma, verde, atarnand de o crenguta subtire, care se clatina in soarele cald de vara, care-ti da energia sa -ti schimbi culoarea in acel rosu aprins, culoarea vietii si a bucuriei.

Da intr-adevar, nu are mult sens ce scriu, stiu ca tu nu ma aprobi, stiu ca iti dai seama ca sunt suparat. Evident ca sunt suparat. Exista amintirile. Asta este tot ce mai ramane dupa ce pleci. Amintiri placute mai ales. Valoreaza enorm pentru fericirea mea si a ta. Dar, daca tu nu esti sa faci unele noi, acestea vor disparea, si, o data cu ele, si tu din mintea mea. Te-ai gandit daca merita asa ceva? Merita sa pierzi un lucru bun pentru alt lucru mai bun, dar altfel?...
Admir inocenta. Un inocent nu stie niciodata ce pierde neincercand un lucru. Tu pleci pentru ca asta-i mersul normal al vietii, un inoncent, nestiind acest lucru, nu va pleca, si are sansa sa fie mai fericit ca tine, caci nu a pierdut pe nimeni din jur. Dar nici nu a castigat. La fel ca un idiot.

Dar tu le stii mai bine... eu sunt o biata adiere de vara.

O poveste

A fost odata, ca niciodata, un nimic.
La un moment dat, acu foarte multa vreme, nimicul a explodat. (Probabil se plictisise sa fie chiar atat de nimic.)
Din explozia lui a rezultat ceva mirific: au rezultat stele si nori, apa si soare, pamant si stele. A rezultat si noaptea si ziua, si atractia (gravitationala), si undele ultraviolete, si mai ales particulele.
Au rezultat ciocniri infioratoare, cataclisme extraordinare, la nivel micro dar si macro, ce sa mai, a rezultat un univers mirific, caci exploziei initiale i-a urmat asezarea ordinii. Ordinea a intrat in vigoare incetul cu incetul, pana s-a ajuns la o extraordinara perfectiune, o perfectiune prea putin atinsa de mecansimul celui mai exact ceas.
Perfectiunea a creat apoi piatra: o îngemănare de mici perfecţiuni, creată cu un scop. Eternitatea.
Nu a fost suficient.
Modelul luptei din interiorul unei stele a fost reluat, la o scara mult mai mică, intr-o formă mai imperfectă pentru a crea un ansamblu numit viaţă.
Celula.
Celula a creat Ciclul vieţii: naştere, consumarea vieţii, moarte.
Perfecţiunea stelei este oglindită de procesele ei interne de combustie, care transformă energia dintr-o formă în alta, faţă de viaţă, care consumă, tranformand, dar mai ales distrugand, lucrand in pierdere.
Viaţa a scapat de sub controlul Perfecţiunii. Viaţa s-a auto generat, s-a transmutat, până a creat Omul.
Omul este apoteoza Vieţii. Este cea mai mare creaţie a Vieţii. Omul este distrugătorul Vieţii. Născută din imperfecţiune, scopul final al Vieţii este moartea.
Departe în stele, Perfecţiunea veghează, rece, bătrînă. Are de partea ei timpul.
Pe o bucată de rocă, desprinsă dintr-o stea, pe veci sortită sa se rotească în jurul stelei, un fir de praf care se aprinde, arde sau îngheaţă, în funcţie de capriciile calculate ale stelei care i-a fost părinte. Pe ea, Viaţa a creat un mediu protector pentru evolutia supremei creatii. Omul a invatat sa se adapteze mediului, s-a autoconstientizat, si-a determinat potentialul de stapan suprem al lumii microscopice in care traieste, si, de atunci, nu a existat pentru el decat vanitatea. Vanitatea este copilul omului. Ea il convinge pe om ca poate avea idealuri sfinte, sentimente adanci, trairi unice. Ea il orbeste pe om de la realitate: este un microb care rezista in niste conditii intamplatoare, a carar variatie insignifianta ii afecteaza distrugator existenta. Este un ansamblu de organisme pe care le dispretiuieste si le ignora, un ansamblu de imperfectiuni fizice pe care prefera sa nu le vada. Este condus de instincte animalice pe care nu le intelege dar carora, in vanitatea lui, le ridica la rangul de trairi emotionale supreme, scopul vietii. Si-a creat un invelis psihic, societate, in care nu trebuie sa lupte pentru supravietuire, nu trebuie sa respecte spiritul vietii de a ramane doar cel mai capabil reprezentant al speciei. A creat astfel mila pentru a putea omagia dragostea dintre un barbat paralizat care se doreste eutanasiat si asistenta care-l vegheaza. Se chinuie, se zbate, ca un vierme in carligul la capatul atei din undita unui pescar, dar pana la urma moare.
Se zbate atat de mult incat uita sa se opreasca si sa se gandeasca la ceea ce-i
in jurul lui, sa-si regaseasca bucatica de perfectiune din el. Duce o existenta
efemera, care nu poate fi observata pe durata universului. Si totusi, in vanitatea lui, inca se crede important.
Si totusi, existenta lui are un motiv, o explicatie, un scop. Nu este cel pe care mediul, societatea l-a invatat, ci altul. Mult mai inalt si profund.
Fiecare om are o identitate proprie. Cand moare, identitatea lui dispare. Dar, aceasta identitate, aceasta capacitate de abstractiune, de gandire imateriala nu se repeta. Ea se contorizeaza. Desi omul moare, identitatea lui continua sa contribuie intr-o noua forma, mult mai importanta, scopului universului.
Omul nu poate exista doar pentru a duce o viata efemera pe o planeta pierduta in spatiu. Omul are conditiile necesare si suficiente de a invata. Desi de cele mai multe ori greseste, ii ia mult sa inteleaga, de-a lungul istoriei, omul invata. O data cu invatatura vine intelepciunea.
Din pacate, o data cu intelepciunea, vanitatea devine mai puternica si provoaca distrugeri din ce in ce mai mari speciei omului.
De aceea, pe om il asteapta doua mari finaluri: extintia finala, rapida venita din propria infumurare, prostie, egoism, vanitate; sau intelepciunea finala, intelegerea rolului si integrarea cu universul, cu perfectiunea, cu eternitatea.
Din pacate, unui vierme nu-i poti explica cum sa-si poata monta roti dar poti sa-l pui jos si sa-l lasi sa aleaga singur drumul catre lac, sau catre padure.
Finalul este totusi fericit, perfectiunea castiga, viata moare.

Reactii

Simti nevoia sa reactionezi. Te inteleg. Altfel nu as scrie aceste randuri. Dar ti-ai pus intrebarea daca chiar ma intereseaza? Daca intereseaza pe cineva? Adica cine te crezi tu sa poti asa, pur si simplu, sa-ti pui amprenta intr-un loc care nu-i al tau? Sau, mai exact, prin raspunsul tau atotstiutor, sa minimalizezi tot ce eu trudesc aci sa scot din mine? De ce crezi ca esti atat de capabil sa intelegi ce vreau eu sa spun? Mi s-a spus ca nu are rost sa fac ceea ce fac, caci ar trebui mai bine sa ma apuc sa citesc niste carti de filozofie.
Stau calm. Nu ma intereseaza. Scopul meu nu e sa-ti fac tie pe plac si sa te las sa te exprimi, sau cumva impreuna sa ajungem la intelepciunea suprema si sa ne luminam viata. Nu. Eu sunt EGOIST. Eu nu te vreau.

Ba te vreau. Ce sa ma mint. Te vreau sa revii. Dar nu asa cum iti imaginezi tu. Iti admir tenacitatea de a incerca sa intelegi ce scriu, si mai ales sa incerci sa-mi raspunzi asa cum esti tu invatat, in stilul tau propriu, dar oare se potriveste cu stilul meu? Oare este cea mai buna metoda aceea de a intina ce pun eu aci cu niste fraze simple, bine alese de tine, care rezuma incorect ceea ce vreau eu sa sugerez?

Si totusi, te vreau. Te vreau sa revii. Dar nu asa cum crezi tu. Te vreau sa vii, sa citesti, sa reflectezi, sa ignori, sa injuri, sa te superi, sa reactionezi, sa faci ce vrei, ca doar suntem publici pana la urma si nu pot sa-ti interzic nimic.
DAR, mai important, te vreau sa revii. Sa revii peste 1 an, 5 ani, sau poate chiar 10. Revino si citeste-ma. Poate din intelepciunea gatuita a mintii mele vei vedea altfel lucrurile in alt timp, si poate-ti va folosi. Poate doar iti vei aduce aminte.

Dar nu uita, revino!

Adeptul unei casatorii tarzii

Fii atent!
Iti vand potul cel mare: casatoreste-te cat mai tarziu!

Vad ca te-am bagat in ceata. Hai sa-ti explic de ce.

Vezi tu, lucrul care mobilizeaza un om sa traiasca este scopul. Pentru a dori sa traiesti trebuie sa ai un scop. Casatoria are nefericita propietate de a omori orice scop nobil al vietii... de fapt, orice scop placut. Raman doar obligatii.
Viata este o pendulare intre scopuri, inspirate din idealuri, deci, aproape imposibil de realizat (zic aproape, caci, fata de idealuri, 1 la mie, sau mai rar, se mai intampla sa se indeplineasca, vezi castigatorii la loto: cati joaca si cati castiga...), si obligatii. De obicei, pentru realizarea unui scop, incep sa-ti faci obligatii, pe care le garantezi cu succesul scopului. Daca, as zice binenteles, dar poate e prea dur, nu se indeplineste... raman obligatiile.

Dupa aceasta abureala care te-a abatut de la scopul principal al chestiunii de o atac acum, sa ne intoarcem la subiect. Conform demonstratiei anterioare, o casatorie este un scop, chiar nobil as putea spune. Cand te gandesti la casatorie, binenteles ca indragostit fiind, o vezi ca pe paradis, un moment temporal vesnic in care tu si partenerul tau puteti fi fericiti pentru totdeauna.

Mda. Cat te tine? 1 luna? 3 luni? 6 luni? 1 an? 5 ani? Specialistii nu au gasit un raspuns exact, desi probabil ca se gaseste acu undeva in lume un laborator care face asemenea de experimente pe soareci (?!?!; oricat de ciudat ar parea; stiti experimentele pe oameni nu prea sunt admise), cert e ca acel moment temporal are o durata extrem de bine precizata, finita. Nu tine mult, oricat de mult ai vrea sa crezi. Iti trece. Stii, cand te-ai indragostit, si apoi casatorit, vezi doar lucrurile bune din partener, toate defectele sunt atuurile lui/ei care-ti plac atat de mult, dar, cu timpul, fiecare astfel de "calitate" se transforma si in ochii tai in defectul care este, eventual mult amplificat, deoarece a trebuit sa traiesti cu el prea mult. Nu are rost sa divaghez prea mult in aceasta directie, pentru ca stii ca este adevarat, doar un mic exemplu: meciul pentru barbat. La inceput femeia incearca sa ia parte, sau macar sa-i creeze conditii cat mai optime de "vizionare", singur sau cu prietenii, dar, cu vremea, aceasta perioada din viata barbatului devine un cosmar pentru femeie, care va incerca cu orice chip sa-l faca sa-l rateze, de exemplu, prin inventarea unui motiv urgent si stupid ca nevoia de a se duce sa cumpere paine, lapte, etc...

Poate am insistat prea mult, dar sa mergem mai departe.

De ce totusi o casatorie tarzie? Lasand la o parte toate probleme care oricum vor aparea, casatoria este totusi scopul suprem in viata: gasirea partenerului cu care sa traiesti toata viata si sa faci copii, si apoi sa mori. Si atunci, pentru a o face totusi mai placuta, ai nevoie de un partener care sa arate totusi, inca prezentabil, oricat de inaintat in varsta si in casnicie ai fi. La o casatorie de prea tanar, partenerii, dupa atata chin garantat de casnicie, au tendinta de a-si modifica trasaturile faciale si fizice, ca dupa o operatie estetica, numai ca in sens invers: adica spre mai rau. Acest lucru este inevitabil, datorita batranetii.

Dar, se stie ca pentru a te putea casatori trebuie sa pacalesti pe cine trebuie, si pentru aceasta trebuie sa te prezinti intr-o forma atragatoare in ochii partenerului, ori fizic, ori banesc. Deci, daca te casatoresti mai tarziu, ti se garanteaza ca partenerul tau inca va arata onorabil si prezentabil la varsta respectiva, ceea ce nu e cazul, pentru aceeasi varsta, dar la o casnicie de tineri...

Iata, qed, motivul a fost divulgat.

Pentru exemplificare, sa alegem o persoana cu respectabila varsta de 50 de ani.
1. Arata inca onorabil. Atunci cauta o persoana de aceeasi varsta sau mai tanara care sa arate tot onorabil. Deja nu conteaza banii la o asemenea varsta, daca prima persoana vine cu aspectul. Pentru restul casniciei, se garanteaza ca aspectul fizic se va pastra. Nu mai are mult...
2. Are bani. Atunci cauta o persoana de aceeasi varsta sau muuult mai tanara, dar care din punct de vedere fizic sa arate mai mult decat prezentabil. Si astfel, pentru durata casniciei, se garanteaza pastrarea aspectului placut fizic al perechii. Nu mai are mult, deoarece daca partenerul este muuult mai tanar, din diverse motive apar mai repede anumite boli ale batranetii.

Sper ca te-am convins! Ne vedem in 2040.

Cel mai frumos cadou

Cel mai frumos cadou este lucrul la care ti cel mai mult, sau, foarte mult, si pe care totusi il daruiesti, atunci cand placerea de a darui este mai mare decat placerea de a detine ceva pentru satisfactia proprie.

Desi titlul suna absolutist, ceea ce se ascunde in spatele lui este adevarat, caci fiecare cadou facut la un moment dat trebuie sa fie cel mai frumos de pana atunci. Un cadou castiga o valoare in plus fata de obiectul pe care-l reprezinta, caci el devine o amintire care leaga cele doua persoane.

Toti avem nevoie de amintiri, caci ele sunt cele care ne formeaza, totusi, uneori ne este greu sa pastram alaturi de noi toate obiectele-cadou. Asa ca raman doar imaginile acestora, intiparite undeva in minte. Cu vremea, acestea se estompeaza, cadourile se uita, legaturile se pierd. Pentru a salva acest lucru, s-a nascut nevoia de a desena, picta si apoi, mai tarziu, arta fotografica. Acum, un mic album de poze pus pe net poate aduce o clipa de fericire in privirea celui care a uitat.

PS: reclama ascunsa ;)

Maxima zilei

Diferentele de prostie se estompeaza cu varsta.

sau

Prostia scade cu varsta, fara ca inteligenta sa creasca.

Explicatii:
Nu ti s-a intamplat sa ai un coleg/o colega de gimnaziu ceva mai proasta, adica suficient de proasta incat operatii aritmetice multiple inlantuite sa fie mult prea dificile pentru respectiva persoana? Daca da, atunci stii cam cum este o persoana destul de proasta. Ei bine, cu varsta nu mai conteaza asa ceva, conteaza doar sa stii sa conduci masina, sa numeri banii, sau nici macar, caci ti-i numara altii pentru tine, deci trebuie doar sa stii sa mananci, sa bei, sa dormi si sa conduci. Atat.

TU esti fericit?

Mi-a cazut ca o caramida-n cap aceasta intrebare. Am raspuns spiritual pe moment, binenteles. Dar, nevoia m-a facut sa scriu un mail netrimis, citat mai jos:

Sal.

Imi pare rau ca te deranjez, nu sunt convins ca fac bine, dar nu pot
scapa de intrebarea ta: "Tu esti fericit?"
Motivul este nu problema de a fi fericit in sine, ci de ce mi-ai pus
aceasta intrebare. Intrebarea ta coroborata cu impresia lasata de
filmul la care am fost ma macina. Stiu ca suntem doar doi colegi, si
imi place acest lucru, dar nu pot sa ma abtin sa te intreb: "de ce?"
mi-ai pus aceasta intrebare.
Daca nu-ti cer prea mult, as dori un raspuns, nu vreau unul
telegrafic, scris la rece, ci, daca s-ar putea, vreau sa stiu ce ai
gandit in acel moment. Nu stiu, nu cred ca ma va ajuta raspunsul tau,
dar cel putin voi avea un punct de plecare.

Numai bine.

Reies intr-adevar multe lucruri personale din el, dar insuficiente ;).
Totusi, nu ma pot abtine sa-l comentez la rece, sau sa comentez pe langa el...
Si as incepe asa:

Cat de des tu te mai intrebi daca esti fericit? In caz ca nu stiai, TREBUIE sa te intrebi! Cand evaluezi rapid viata ta, daca-ti pui intrebarea, probabil vei concluziona ca esti fericit, binenteles ai mici necazuri, dar cine nu are, nu-i asa?
Nu-i asa?... Ai nevoie de o confirmare, de o sustinere.
Fericirea, prin definitia pe care o am eu din cresterea mea, reprezinta o stare euforica, cu o durata limitata. Asadar, prin definitie, nu este o stare permanenta. Si atunci, ce-ti ramane sa faci, acceptand ca recunoasterea simpla cu da sau nu a faptului ca esti fericit nu este o optiune?
Solutia: nefericit sau multumit, sau orice stare/situatie intre ele.
Trebuie sa mai aduc o precizare: cand pun intrebarea "Tu esti fericit?" nu ma refer la acum, sau de cand citesti aceste randuri, sau de cand ai mancat mic dejunul, sau... ci la o perioada care a inceput de la ultima schimbare majora din viata ta. Rar in viata unui om se intampla sa existe asemenea schimbari. Prin observatie pura, pot spune ca un om are tendinta de a-si cara mediul propriu si cunoscut de el, oriunde s-ar duce, oricat de exotic ar fi locul. Asadar, stai bine si te gandeste inainte de a raspunde, sau, mai ales, inainte de a incepe sa analizezi daca esti fericit, care ar fi ultima schimbare reala din viata ta.
Si acum sa revin asupra raspunsului. E simplu sa spui ca esti nefericit, e starea naturala a fiecarui om, cea mai simpla metoda de a-si explica si motiva existenta: "sunt nefericit, trebuie sa fac mai bine, sa fiu mai bun", sau "sunt nefericit, vreau sa fiu singur si ticalos". Remarca "vreau". Bun, deci 90% din oameni sunt nefericiti, este un adevar crud care ne motiveaza viata.
Starea de multumire. Multumit inseamna ca totul este in ordine acasa, totul este in ordine la serviciu, viata este pe drumul pe care ti l-ai imaginat, nu planeaza nici un nor, ce sa mai, toate merg bine, poate cu mici scartaieli ici si colo, dar nu ceva care sa nu poata trece intr-o zi, maxim o saptamana.
Ei bine, scopul meu cu aceste randuri, dupa aceasta introducere scurta, este de a demonstra ca tocmai starea aceasta de multumire este cea mai periculoasa. Deci, fericirea, in comparatie cu multumirea si nefericirea, trebuie sa retii, este doar un moment, de aceea nu intra in discutie. Multumirea aduce dupa sine disparitia problemelor, a nevoilor, deci si a dorintei de a imbunatati ceva in viata, a unei schimbari. O schimbare inseamna in primul rand contact cu alti oameni. Daca esti multumit, nu doresti sa cunosti persoane noi, care te pot influenta, chit ca la nivel constient poti da impresia de disponibilitate, nu doresti noi relatii, noi dependente , pana la urma, nu doresti sa stii ce gandesc ceilalti. Recunosc, asta este impresia mea: da, esti fericit! da, nu vrei sa stii cum de esti fericit! da, nu vrei sa-i asculti, nu poti sa-i intelegi pe cei din jur ci vrei ca doar ecourile tale sa se faca resimtite in vorbele lor.
Binenteles, nu esti de acord cu mine, asa ca voi folosi un exemplu: cand esti mic, nu nevoia personala dicteaza comportamentul tau, ci regulile generale ale jocului pe care le accepti fara sa comentezi, fara macar sa constientizezi optiunea. Adult fiind, totul este o optiune, in alegerea careia primeaza eul propriu. Relatiile le construiesti pe baza preferintelor personale, sau le ierarhizezi conform acestora. La fel si cu prioritatile. Un prieten este prieten in functie de ce ofera si de ce primeste. Copil fiind, existau doar parteneri de joc, care respectau aceleasi reguli ca si tine.

Cu impresia clara ca nu am lamurit nimic, ca am oferit un amalgam de cuvinte, inchei concluzionand ca de cele mai multe ori "fericirea" este considerata avand in vedere doar bunastarea proprie, nu si a celor din jur, desi persoanele din jur sunt pilonii acesteia.

The "wake up" call!

Traim intr-o lume mica, mica de tot! Si nebuna!
Exclam cand spun aceste lucruri, pentru ca asa am chef. Nimic nu ma deranjeaza, nu ma intrerupe din aceasta declaratie. Nu pot fi oprit. Sau pot?
Pot sa continui sa tastez cat timp? Pot oare sa tastez incontinuu, la inceput cu un anumit sens, dar apoi doar de dragul de a tasta, pentru ca la un moment dat, dupa cum spune o ipoteza, oricat de dezordonat as tasta, dupa un milion de ani as ajunge sa scriu opera lui Shakespeare.

De ce m-am lasat atat de mult dus de valul bajmajelii probabil te vei intreba. Dupa cum ma stii, totul are un scop. Scopul are foarte mare legatura cu titlul acestui post, dupa cum vei intelege mai departe, daca inca nu te-ai plictisit suficient incat sa inchizi fereastra.

Eu am viata mea. Eu fac ce stiu, ce pot, ce mi se dicteaza sa fac. Cel putin asa pare la prima privire. Viata mea este dictata de interactiunile mele cu oamenii din jur, de contextul, societatea in care traiesc. Eu nu cunosc decat aceasta societate, cea pe care o pot simti, pipai, auzi, vedea. Daca vreau sa-mi extind cunostintele, pot citi mai multe despre ea. Si astfel am o imagine mentala, mi se formeaza in timp ce cresc, a ceea ce am in jur si, prin urmare, ca un adevarat animal ce sunt, ma adaptez la conditii si, mai ca vreau constient, mai ca fluxul vietii pe care o duc ma ghideaza, ajung sa fac ce trebuie sa fac si atat. Suna destul de vag. Sa fiu mai explicit printr-un "mic" exemplu: ma nasc. Nu stiu nimic, decat ca sunt om, si pot scoate anumite sunete, ca am o anumita structura fizica, trebuie sa mananc si sa elimin dejectii. Incep sa cresc. Observ in jur niste fiinte care au grija de mine. De ce? Au o forma asemanatoare cu a mea. Fara sa ma intreb, accept acest lucru. Accept ca suport un nume, o identificare si ca la randul meu, pot forma o serie de semnale, sunete, cu care pot chema fiintele, persoanele din jurul meu. La inceput semnalele sunt indescifrabile, dar sunt incurajat sa progresez. Deci, primele manifestari care ma caracterizeaza sunt: satisfactia si starea antonima: neplacerea de a nu fi satisfacut. Si starea de multumire. Mai tot timpul sunt multumit. Momentan atat imi este suficient. Multumit ca pot vedea niste culori care se misca in fata mea tot timpul. Deja pot pricepe structura unora dintre ele si chiar le pot identifica pe fundalul celorlalte culori. Identific astfel lumea in 3 dimensiuni. De ce 3 dimensiuni? Cresc. Am un rol. Trebuie sa ma joc. Si sa invat. Invat ce sunt parintii, fratii, rudele. Ce este casa, ce este afara, ce sunt oamenii, ce sunt animalele, ce sunt copacii. Vad soarele si luna. Invat ritmicitatea. Invat rugurozitatea. Invat timpul. Invat ca ceva se deruleaza, ce se intampla in jurul meu este in continua miscare. Si nu pot controla nimic. Ba nu. Pot controla mici lucruri. Pot provoca reactii in jur, si la randul meu sunt influentat de reactiile celor din jur. Intru in joc. Imi aduc contributia. Cresc. Jocul s-a terminat. Am intelect. O voce interioara vorbeste cand eu tac. Imi vorbeste despre lucruri la care nu m-am gandit, care contrazic cadrul in care ma aflu, lucruri "afizice", care nu se exprima prin ceea ce stiu. Nu stiu cum sa reactionez. Incep sa ma adaptez, ca un adevarat animal ce sunt, si la aceasta noua stare de lucruri. O integrez in experienta numita viata. Merge de acum mana in mana cu ce se intampla in jur: fizic si afizic. Si astfel obiectele din jur sunt insufletite de aceasta stare psihica care se gaseste si in ele. Toate au un rost, o explicatie, un motiv, o istorie. Nu mai cresc. Imbatranesc. Totul incepe sa se dizolve. Totul incepe sa-si piarda rostul. Devin nesigur. Devin neinsemnat. Devin scos din uz. Devin experimentat, dar invechit. Nu ma pot adapta la schimbarile provocate de cei tineri, asa cum stiu ca am fost si eu. Devin dezinteresat. Am trait. Am vazut. Am simtit. Am auzit. Am facut si am dres. Am murit. In jurul meu totul se dilueaza. O perioada am fost. Nu mai ramane nimic. Sfarsit exemplu.

Ce se poate intelege din el? O prima concluzie, deja clasica, este rolul de actor in viata: traim un rol care ni se da de altcineva.

Acum, dupa ipoteza, sa expun punctul culminant: tot ce se intampla in jur eu controlez. De ce sa nu gandesc asa? De ce sa nu-ti pui o asemenea problema? Ai vazut Vanilla Sky? Ar trebui... Ce-ar fi daca eu as putea dicta ce sa se intample in jurul meu? Nu ma intelege gresit, nu imi asum rol de Dumnezeu. Eu vorbesc doar de viziunea, perspectiva, viata mea. Hai sa vedem cat de mult o controlez eu, si cat de mult imi scapa mie controlului.
Recapitulez: ma nasc. In acest moment, stiu sigur ca am niste cunostinte, proprietati, caracteristici specifice rasei umane, care-mi vor permite o anumita capacitate intelectuala. Capacitatea intelectuala, reprezentata prin creier, este compusa din constient si subconstient. Stiu ca unii oameni de stiinta si-au pus problema elucidarii proportiei, si stiu ca se povestea de o valoare de 3% pentru constient, dar e irelevant, ce stiu foarte sigur e ca, in viata de zi cu zi, si constientul si subconstientul isi aduc contributia. Exemplul arata ca, constientul evolueaza, invata. Capacitatea de a invata variaza de la om la om, ca si limita maxima pe care o poate atinge. Si totusi, aceasta capacitate nu poate fi legata de capacitatea fizica, de vreme ce dimensiunile creierului sunt comparabile, sau, se poate intampla ca persoane cu creiere mari sa nu fie la fel de capabile ca persoane cu creiere mai mici. Fapte. Acestea sunt fapte. Deci, constientul nu depinde de ceva fizic, sau, capacitatea fizica este super suficienta pentru constient. Constientul este cel care ne ghideaza in viata. El este cel care se adapteaza si care ia deciziile de a alege un mod de trai. Constientul controleaza anumite lucruri si se lasa controlat de altele. Dar eu, tu, nu suntem doar constient. Avem si subconstient. Ceva care nu are liniste, si care ne deranjeaza uneori vizibil. Este sursa care, atunci cand constient ramanem fara solutie, vine, cu prima ocazie, si ofera o rezolvare. Stiu ca stii la ce ma referi. Ti s-a intamplat. Vrei sa-ti aduci aminte ceva. Nu poti. Stii ca stii sau ca ai stiut. Incerci sa-ti treci in revista cunostintele din cap, dar nu gasesti nimic care sa te ajute. Peste 5 minute iti "pica fisa". Ai gasit. Desi nu te-ai stresat, ai gasit. Responsabil este subconstientul.

Asa, acum ca ne-am lamurit, sa ma explic.
Eu plec de la ideea ca tot ce se intampla in jurul meu este controlat, este dorit, este imaginat de mine. Controlul se face la un nivel constient, dar mai mic, si la un nivel inconstient, restul. Daca ar trebui sa am suport, m-as referi la felul in care se scurge viata: prin decizii. Hotarasc sa fac un lucru. De ce-l fac? 1. deoarece asa vreau eu, sau 2. deoarece asa ma constrange mediul. Dar, constrangerile mediului sunt dictate tot de mine, datorita deciziilor anterioare pe care le-am facut, care unele au fost constiente, altele "inevitabile", sau, mai bine zis, controlate de subconstient. Exemplu: Vreau serviciu. Dau anunt. Exista o forma anume pentru a face asa ceva, subconstientul a avut grija sa creeze forma de exprimare, astfel incat constientul sa i se poata adapta: prietenii mei lucreaza, ceea ce inseamna ca merg undeva, stau un numar de ore, si vin cu bani. Forma de angajare presupune scrierea unui cv, lucru pe care aflu ce inseamna, si cum se face, si apoi trimiterea lui la o firma din domeniul cu care as fi compatibil, lucru pe care il invat din experientele anterioare, si din jurul meu, si apoi participarea la o intalnire cu un reprezentant al firmei angajatoare. Se creaza un cadrul in acest moment un cadru care sa semene cu cunostintele acumulate despre un serviciu, sau ceea ce ar parea "normal" sa insemne un serviciu, o firma: o cladire cu un birou, in care o persoana discuta cu tine. Constient, stiu scopul discutiei: evaluarea priceperii mele. Si totusi, eu controlez intrebarile si raspunsurile. Intrebarile se conformeaza unei logici sociale care vizeaza integrarea mea intr-un colectiv cu care trebuie sa fiu compatibil si psihic si intelectual.

Nu cred ca te-am convins. Asta pentru ca ti s-ar parea ciudat ca la nivel constient sa zici: zbor, si imediat sa te vezi zburand. Este o extrema ceea ce zic, pentru ca, transformarile subconstientului sunt mult mai subtile: daca tu zici 'vreau sa zbor', intr-un anumit timp se va inventa o tehnologie noua de zbor, care evolueaza si iti permite sa zbori. Suna incredibil, dar evolutia este cel mai bun exemplu pentru ceea ce spun. Exista fiinte, care, conform teoriei lui Darwin, inotau, si la un moment dat au inceput sa mearga pe pamant, apoi sa zboare. Deci, este posibil.
Si astfel ajung la zicala: ca sa reusesti, trebuie sa vrei! Este cat se poate de adevarata. Trebuie sa vrei, si cineva va avea grija. Avand in vedere ca universul tau este mic, extrem de mic, acel cineva esti tot tu. Cine sunt persoanele din jurul tau si de ce sunt in jurul tau? Pentru ca, la un moment de timp ai avut nevoie de cineva. Sau ai facut ceva, si actiunea ta a cerut aparitia unei persoane. De ce ai mama si tata? Fizic, nimic nu te leaga de ei. Conceptual, nu exista nici o diferenta intre ei si restul oamenilor, si atunci de ce decizi ca ei sunt mai importanti ca restul? De ce decizi ca unii oameni merita sa moara si altii nu? De ce, atunci, accepti ca unii pot muri si altii nu? Pentru ca nu te intereseaza acei altii. Auzi de ei, pentru ca trebuie sa auzi. Trebuie sa stii ca exista si altii. Trebuie sa stii ca nu esti singur, deci trebuie sa ai si prieteni, apropiati in jurul tau, dar, trebuie sa existe si altii la care primii sa se poata raporta. Tot ce-ti trece prin capusor se poate mai intai experimenta pe acei altii, caci nu-i cunosti decat din auzite sau vazute, si deci nu te intereseaza, dar intamplarile le poti adauga apoi la setul de amintiri din viata asta.

Am doua argumente: cand visezi esti constient ca tu controlezi ce se intampla in jur. De fapt, nu esti totdeauna convins, dar, o data ce vezi lumina zilei, esti constient ca tot ce ai visat a fost doar un vis, deci sub control. Dar, ce uiti, sau ce alegi sa ignori, este faptul ca visul nu difera de realitate decat prin durata: incepe cand inchizi ochii si se termina cand te trezeste, fata de a doua ipostaza pe care o traiesti tot timpul. Trairile in schimb, aspiratiile, efortul, sunt asemanatoare in ambele realitati. Suficient.
Al doilea argument este legat de faptul ca ideile se repeta, sunt reinventate. Stii prea bine ca ceea ce faci nu este original, a mai facut cineva inaintea ta asa ceva. Altfel, cum ai sti tu sa faci asa ceva? Cineva ti-a implantat in minte matrita, algoritmul, si, daca intamplator sau nu, dai peste hartie, conjunctura fizica, nu faci decat sa produci imprimeul pe hartie, sa faci o expunere logica ca urmari, dar care pare noua prin prisma trairilor tale, o idee inovatoare. Asa esti invatat la scoala: sa redescoperi trecutul. Suficient.

Ce-ti cer, in loc de concluzie, este doar sa-ti imaginezi ca tu ai scris, ca tu m-ai facut sa scriu, ca eu sunt tu. Mai stii, poate chiar e asa...

Nimic

Una dupa alta zilele trec. Idei vin, idei trec. Ciclic cumva. Am expirat toate ideile inovatoare pe care le aveam de spus, sau sunt prea plictisit sa inventez unele noi?

As putea rezuma experienta de pana acum in bloguit: am incercat sa fac o diferenta intre blog si jurnal, dar, inevitabil, nu am reusit. Fiecare lucru pe care l-am avut de spus a luat o tenta personala, intr-un fel asta fiind si scopul meu, dar, per total afectand "valoarea" foilor scrise de mine.

De ce trebuie sa dormim? O fi nevoia de vise? Oare o persoana mai visatoare doarme mai mult? Asta ar putea fi o ipoteza demna de logica mea. As putea aburi aceasta foaie virtuala cu aceasta idee, dar nu o voi face. Intrebarea nu are nici un sens asa cum este formulata, si, desi i s-ar putea gasi un raspuns, nu merita. In orice ziar gasesti 9 din 10 stiri care vorbesc despre experimente care se aseamana foarte mult cu aceasta idee: experimente stupide, dar care se vand, si care, cel mai rau, chiar sunt luate in considerare de oameni mai putin inteligenti. Asta si cu auzitul din vecini. Pentru ca un zvon sa devina zvon este suficient un numar de 3 persoane. Una care sa faca o greseala verbala astfel incat spusele sale sa poata fi interpretate, schimbate foarte putin de o a doua persoana intr-o fraza care nu este reala, dar care ar putea fi, si apoi transmisa mai departe la o a 3-a persoana. Din acest moment, chit ca a 3-a spune primei, zvonul devine o certitudine si nimic nu-l poate impiedica ca eventual sa devina chiar realitate.

Am fost provocat

A mai trecut o saptamana.

Momentul judecarii faptelor si rezultatelor a trecut. A mai ramas doar relaxarea si stresul pentru saptamana care urmeaza. Vor fi oare suficiente 2 zile pentru a recupera si revigora organismul meu pentru a lua de la capat chinul si stresul fiecarei saptamani? Probabil ca nu.

Fiecare zi aduce o surpriza. Am invatat ca niciodata nu primesti ce te astepti, sau cel putin mie nu mi se intampla asa. Am invatat sau auzit, nu mai tin minte, odata, mai demult, ca e bine sa te gandesti, cand te trezesti dimineata, la niste lucruri placute pe care le vei face in timpul zilei, si atunci toate-ti vor merge mai bine. Am aplicat aceasta strategie, si am observat intr-adevar, ca te ajuta. Problema e ca, uneori regimul de viata in care traim in ziua de astazi, nu ne mai lasa timp nici macar sa gandim, tot timpul trebuie sa actionam. Imi aduc aminte cu placere, ca sa ma refer la ce vreau sa spun prin "gandim", de zilele din facultate cand, pentru o zi - doua, ma retrageam in singuratatea camerei mele si ma gandeam la cum sunt, ce fac, ce s-a mai intamplat cu mine, in jurul meu, cum m-am schimbat. Erau niste introspectii placute, cu ajutorul carora reuseam sa-mi redefinesc propriul eu. Iuresul de fiecare zi te ameteste, te face sa-ti pierzi identitatea, astfel incat fiecare ramane doar o impresie a ceea ce este, o cochilie goala, caci atunci cand un om inceteaza sa-si puna intrebari, inseamna ca nu mai este om, este doar un animal social, care este guvernat ori de instinctul social, ori de reflexele sociale. Cel mai elocvent exemplu este americanul de rand care, avand suficient confort, televizor, mancare la discretie, se multumeste sa vegeteze intr-o stare de perpetua lancezeala. Poate ca in general nu-i adevarat, dar lipsa provocarii pentru o minte este cea mai sigura otrava.

Uneori ma intreb cu uimire de ce sunt atati de multi oameni cu masini in oras. De ce se plimba si intr-un sens si in altul? Inteleg sa mearga intr-un anumit sens, caci acolo este serviciul, dar in sensul celalalt stiu prea bine ca nu sunt decat locuinte, deci nu au ce cauta acolo dimineata, caci de acolo pleaca. E cam acelasi lucru cu autobuzele, care ar trebui doar sa duca dimineata oamenii la serviciu, caci la intoarcere nu mai au pe cine sa ia. Stiu ca pare putin absurd, dar este extrem de ciudata aceasta forfota matinala a tuturor oamenilor care merg la serviciu. De ce? Care-i scopul? Banii. Siguranta. Viitorul. Dar ce inseamna acestea? De ce sa incerci in fiecare zi sa ajungi la sfarsitul ei?

Astfel, plecand de la intrebarea mea preferata ajung in sfarsit la scopul foii de astazi: "ce vine dupa sfarsitul zilelor?".

Interesanta intrebare. Dar mai interesant ce presupune aceasta intrebare: te nasti ca sa mori. Un lucru cert. Mori. Incet, dar sigur. Si atunci, care mai este rostul de a trai? De ce aceea animatie matinala doar ca la sfarsit sa dispari fara a lasa nimic, ci doar niste amintiri in mintea unor semeni de ai tai? Cata importanta poate avea o existenta, de vreme ce un om este atat de neinsemnat fata de numarul total de oameni din lume, care la randul ei, aceasta planeta pe care traim, este insignifianta in comparatie cu universul. Si atunci, revin, si intreb din nou: "cum e dupa moarte?". Sunt credinte, fiecare sustine o varianta, nu putem sti sigur pana nu vom incerca cu propriile noastre forte.

Oricum, ce vreau sa spun e ca, inainte de toate, intrebarea este nepotrivita. Exista atatea lucruri neintelese in lumea asta, incat ce urmeaza dupa ea este momentan neesential. Si nu o zic doar eu, o sistine forfota, explozia de viata a oamenilor din jur, care nu se opresc sa-mi spuna: "Eu cred ca dupa ce mor am sa..." ci trec pe langa mine, nebagandu-ma in seama, caci sunt preocupati de acum, de momoment, de ce vor manca la pranz, cum isi vor minti seful, etc.

O societate in care existenta de dupa moarte ar fi scopul, cred ca ar fi alcatuita din oameni linistiti, contemplativi, rabdatori, dezinteresati, caci ceea ce-i preocupa nu are legatura cu ce-i inconjoara.

Stiu ca nu am raspuns la intrebare, dar am sa o fac, caci trebuie sa recunosc, este o intrebare care ma preocupa.

blanc

Povesteam de flacarui ceva mai devreme... sau de diamante... cred ca revin asupra aceleasi idei, alta imbracaminte/viziune. Cred ca era vorba de nishte legaturi. Eu am impresia ca intre oricare oameni exista niste fire nevazute, si totusi imaginabile. Le poti da ce culori vrei: albastru, rosu, etc, mai groase, mai subtiri. Imi place sa ma gandesc la o retea de astfel de fire care conecteaza fiecare un om cu toate fiintele pe care le cunoaste. Mi s-a explicat o data ca cineva, fara un contact direct cu alta persoana, poate influenta comportamentul acelei persoane, si explicatia era data prin existenta unei auri, unei stari negative transmisa de la persoana la destinatar. Eu am acceptat explicatia caci cumva se incadreaza in ideea pe care vreau sa o sustin acum.

Daca ar fi sa sustin logic declaratia de mai sus, as zice ceva de genu: subiectul nostru, persoana in cauza, este influentata de o alta persoana, agentul provocator, dar nu prin actiune directa. In momentul unei interactiuni anterioare, sau set de interactiuni, fiecare persoana a invatat/incadrat cealalta persoana intr-un set de reguli, care, din punctul fiecareia de vedere, exprima comportamentul detectat. De pe urma acestui comportament subiectul va fi influentat de agent prin faptul ca orice actiune a primului este influentat de setul de reguli strain, care reprezinta o imagine a agentului, reprezentarea locala a agentului. E ca si cum parintii ar lasa acasa copilului cate o copie a fiecaruia in persoana unor programe pe calculator, care, atunci cand copilul incearca sa faca ceva pe calculator, vrea sa se joace sau sa viziteze niste pagini web, incep sa-l dojeneasca sau sa-l incurajeze, in cazul in care se apuca de teme. Asadar, copilul este in continuare influentat de parintii lui, desi acestia nu mai interactioneaza cu el, copiile lor fiind doar niste proiectii mentale in capul copilului in ultima instanta.

Prin urmare, se obtine ca un om este influentat de o alta persoana fara a interactiona, dar in limita unui spectru de actiuni care ar avea legatura cu impresia construita de prima persoana despre a doua.

Asta din punct de vedere logic. Dar, impresia mea este ca exista ceva in oameni care permite intr-un fel o legatura extra-senzoriala. Un fel de intuitie. Pot explica aceasta intuitie pe baza subconstientului care este un mecanism neaflat sub controlul fiecaruia, dar care produce rezultate care satisfac niste intrebari puse la nivel constient. Consider ca acest subconstient detine o putere/capacitate computationala mai puternica si poate face niste deductii/observatii mai patrunzatoare decat cele de la nivelul constient, si atunci poate introduce niste parametrii care par la o prima privire aleatori, extra-senzorial, si care influenteaza comportamentul intr-un mod ce ar putea fi calificat ca influenta din partea altei persoane. Asadar, acum as putea reduce aceasta influenta la un joc al intamplarii.

Cert e ca ideea firelor este o idee care inca sta in picioare, din lipsa de prea putine argumente impotriva.
Ar mai fi ceva de spus...

Flacara vietii

Orice om este ca o flacara. Straluceste mai tare si mai puternic, si incalzeste inimile mai multor oameni din jur, sau straluceste mai putin, incalzeste mai putin, si ramane doar o umbra in amintirea celor din jur. Urasc din tot sufletul aceasta a doua categorie de oameni. Nu sunt de acord cu felul lor de a fi. Traiesti pentru a influenta cu ceva pe cei din jur, nu-i lasa sa ramana nepasatori la flacara ta. Adevarul e ca, o flacara mai plapanda, mai mica, tine mai mult timp, daca o tii intre palme cu grija si rabdare, in timp ce o flacara puternica tine mai putina vreme, si nu te incalzeste doar pe tine, ci si pe cei din jur. Unii aprecieaza in viata un tip, altii celalalt tip. Eu prefer primul tip dintr-un motiv foarte simplu: fiecare s-a nascut unde s-a nascut, intamplator sau nu, desi se putea naste in cu totul alta parte, si viata l-a dus pe o anumita cale, voita sau dirijata de altii, asadar, de ce sa negi ceea ce te inconjoara in loc sa profiti la maxim de oamenii din jur, sa-i cunosti, sa te cunoasca, sa iteractionezi cu ei.

Fiinta cea mai inzestrata este omul, si tu sa alegi ca tocmai pe aceasta sa o ignori din cate lucruri poti ignora in viata??? NU. EU am ales altfel, o alegere pe care am facut-o acum ceva timp: unde ma aflu la un moment dat ma aflu pentru ca asa s-a intamplat si asa trebuia sa se intample (vezi o foaie viitoare despre soarta... :D), deci, cel mai bine ar fi sa profit la maxim de situatie si sa vad pe cine am in jurul meu. Nu vreau sa oblig pe nimeni la un efort deosebit, dar incerc, daca pot sa ma apropii de cineva, si ma accepta, si exista compatibilitate, ma bucur enorm si cred ca din asa ceva, toate partile ies castigate, cel putin ca experienta de viata si amintiri.

Mie imi este foarte usor sa ma imprietenesc cu cineva, dar o relatie pentru a reusi trebuie sa existe bunavointa si placere din partea ambelor tabere, asa ca, eu pot incerca o vreme, apoi imi pierd interesul si pot ignora aceea flacarutza care prefera doar sa faca umbra, plecand in cautarea unor flacari mai puternice, si de la care ma pot alege cu ceva, amintiri, etc.

Poate m-am exprimat prea in dodii, dar nu-mi plac decat persoanele inteligente si care au ceva de exprimat. Daca alegi sa taci, te rog fa-o in afara razei mele vizuale.

Si acum, ca sa repar ce se mai poate repara, trebuie sa precizez o chestie: stiu ca pana la urma flacara fiecarei persoane va incalzi inima unei singure alte persoane, moment in care echilibrul este atins si aceea persoana este fericita. Dar, imi pare rau sa o spun, in viata, ca un animal social ce eshti, nu interactionezi cu un singur om. Nu stiu, pot fi pareri pro si contra, poate voi si citi cateva... oricum, scopul meu declarat este altul, nu de a afla care flacara-i mai buna...

Si, ca sa tin minte, iubesc bancurile cu blonde!

cel mai mare mister

Cel mai mare mister al vietii este: intrebarea "de ce?". Imi place enorm de mult aceasta intrebare. Si mi se pare cel mai corect lucru care poate fi spus despre un obiect, un gand, o actiune. Cel mai interesant lucru e ca nu poti raspunde niciodata 100% corect la aceasta intrebare. Fiecare stiinta in felul ei incearca, matematica prin formule si logica, filozofia iar printr-un fel de logica, dar la nivel de limbaj, etc... Orisicat s-ar incerca, nu se poate raspunde perfect deoarece supozitiile de la care se pleaca intotdeauna nu sunt corecte, ci doar viabile in cadrul experimental, uzual, in care sunt folosite.

Puterea acestei intrebari, ceea ce imi place mie la ea, este faptul ca te face sa privesti orice altfel, sa incerci cumva sa strapungi limitele normalului, ale obijnuitului, chiar poate sa ajungi la esenta. Omul, prin definitia lui, este o persoana incapabila de perfectiune, corectitudine, dar care poate tinde la idealul de perfectiune. Nu spun ca a gandi numai cu aceasta intrebare este un mod de viata bun, ci , ca, ca si alte revelatii, si actiunea de a-ti pune aceasta intrebare in anumite situatii, poate sa schimbe modul de a gandi si a fi al unei fiinte. S-ar parea ca atunci cand vorbesc astfel nu ma pot opri sa ma gandesc la oamenii credinciosi, care in momentul unei nenorociri pun intrebarea "de ce?" divinitatii in care cred, in mod acuzator. Mi se pare incorect sa faci asa ceva, dar poate voi divaga pe aceasta tema pe alta pagina...
Nu, ce vreau sa spun (s-ar parea ca deja am un tic de exprimare, si anume de a incerca sa fiu prea explicit), este ca diferenta intre oameni de duzina, simpli si cei speciali, iluminati, inteligenti, descurcareti, cum vreti, este tocmai capacitatea aceasta speciala de a-si pune intrebarea "de ce?" atunci cand, participanti fiind la o anumita activitate, observa o neregula care nu corespunde felului lor de a vedea lucrurile, si, reactionand, produc o schimbare. Stiu ca nu se vede foarte clar influenta intrebarii, dar, de exemplu, luand un om care are obiceiul de a admira armonia din jurul lui, si apoi, care-si pune intrebarea "de ce?", urmatorul pas va fi sa devina preot, si deci om special. Un copil bun la invatatura, care ia o problema si o rezolva, plecand de la ceea ce a invatat din alte probleme, deci neavand acces anterioar la problema curenta, este un om inteligent, deoarece a avut capacitatea de a-si pune intrebarea corecta si apoi sa gaseasca raspunsul, in loc sa se multumeasca cu reproducerea cunostintelor invatate. Intrebarea "de ce?" l-a ajutat sa-si formeze algoritmul corect pe baza datelor acumulate. Un om de afaceri de succes, este bun in meseria lui deoarece a cunoscut cateva momente in care si-a pus intrebarea potrivita si a actionat pe masura, revolutionand sectorul in care a prestat ideea inovatoare.

Atatea exemple despre forta intrebarii mele preferate, si totusi nu am vorbit de ceea ce obtin eu pe urma ei. Aveam odata obiceiul de a construi lanturi logice construite cu intrebarea "de ce?" si apoi raspuns, caruia i se aplica din nou intrebarea, si apoi un nou raspuns, si tot asa. Era un joc distractiv si rasplata era pe masura. Intr-un anumit fel, cam asa functioneaza si mintea noastra cand face salturi de la o idee la alta, astfel incat, plecand de la un lucru, se ajunge la un altul fara absolut nici o legatura cu primul.

Dar, ce-mi place mie cel mai mult la aceasta intrebare este faptul ca pot descoperi lucruri noi in obiecte din jur, obiecte uzuale, care nu impresioneaza cu nimic la o prima privire.

Te-ai intrebat vreodata cum functioneaza un ceas?
Si...?

Ce i-as arde de i-as prinde

Ah.

Era sa nu am despre ce sa scriu... bine ca am fost salvat in ultimul moment.

Astazi voi vorbi tot despre politica, si anume: URASC prefacutii, parvenitii, prostii! Este cel mai urat de mine tip de oameni: cei care se lauda cu mai mult decat pot face. Intr-un fel, si eu intru in aceasta categorie, dar, doar intr-un anumit fel... Oricum, revenind, daca ar fi sa discut despre alegerile pentru conducerea ligii din facultate, pot spune sincer ca nu simpatizez nici un candidat. Nu ii displac in mod deosebit, chiar la unii am vazut ceva interesant in program, dar, nu stiu, modul lor de a-si face reclama aduce prea mult cu ce se vede pe strada, pentru stim noi cine... si, sincer, nu mai suport asa ceva si in facultate, institutia de invatamant, teoretic apolitica...

Al doilea punct impotriva unor anumiti candidati este capacitatea lor intelectuala. Eu sunt de parere ca pentru a fi capabil sa conduci o institutie de invatamant, trebuie sa dovedesti ca ai si creierul de a intelege ce se petrece acolo, asadar imi displac profund persoanele care se chinuie sa treaca prin facultate si apoi au pretentia de a fi candidati, si apoi poate viitori lideri...

Al treilea punct de spus se adreseaza scopului efectiv al ligii, care, de cand ma stiu student, nu mi-a adus mie nici un folos, nu m-a ajutat sa invat mai bine, nu m-a ajutat sa comunic mai usor cu profesorii, nu m-a ajutat cu vreo sponsorizare sau activitate, nimic. Nu mi se pare normal. De aceea, pot concluziona doar ca scopul acestei ligi este de a fi o fatada pentru alte tipuri de activitati: si anume de manipulare a maselor studentesti in anumite directii, comandate de cine plateste mai mult, cum, din pacate, am vazut la un moment dat intr-un filmuletz...

Dar, ca orice lucru aberant in Romania, si acesta trebuie sa se intample, si se va intampla, cu sau fara acordul meu. Sper doar sa fie mai bine, desi ma indoiesc profund cand ma gandesc din nou la anumiti candidati participanti...

Poate totusi voi afla si eu la un moment dat care-i scopul ligii...

Pana atunci le doresc candidatilor sa aprofundeze cat mai multa invatatura in facultate, caci doar de aia o fac.

M-am razgandit

Cateva lamuriri:

Ceea ce scriu aici este destinat in primul rand mie. Stiu ca peste cativa ani cand ma voi uita pe ceea ce am scris mi se va parea interesant ca am putut gandi asa ceva si imi voi aduce aminte cu placere de inocenta acestor momente. Asadar, principalul beneficiar al acestor scrieri voi fi eu. Sa nu ma intelegi gresit, tu, cel care citesti aceste randuri si nu eshti eu, esti binevenit (binenteles, cu invitatie ;)) sa citesti orice am scris, si, eventual, sa iti spui si parerea ta, dar, sa nu te astepti sa-ti raspund. Nu din cauza ca nu as aprecia ceea ce imi scrii, ci din simplul motiv ca vreau sa scriu ce stiu, nu sa stau sa analizez ce scriu. Ideile pe care le expun nu trebuie sa fie corecte, nici macar finalizate, sunt doar niste impresii, niste transpuneri ale unor momente traite in timpul zilei, care mi-au ramas cat de cat intiparite, si despre care imi place cumva sa ramana undeva. Asadar, te rog sa scrii, dar te rog in acelasi timp sa nu te astepti la un raspuns din partea mea, cel putin nu prea curand. Caci, vezi tu, sunt sanse mari sa-ti raspund, daca postezi ceva interesant, dar nu acum, ci mai incolo.

Motivul pentru care am ales acest sistem "public" de a-mi expune gandurile este, comparativ cu un jurnal intim, faptul ca ceea ce scriu aici trebuie sa aiba o anumita decenta si logica literara, care ma constrange sa pastrez un scop. Tot ceea ce scriu aici are o tenta personala, dar nu ca ceva ce as scrie intr-un jurnal. Sa scriu un jurnal mi-ar fi mult mai greu decat acest blog, deoarece acolo ar trebui sa gasesc cuvinte pentru a descrie trairi, in timp ce aici pot bate campii prin ipoteze. Nu mi-ar face placere sa-mi fie descoperit jurnalul intim, in timp ce, acest blog, prin natura lui, este din start public, deci la indemana oricui, si deci nu este un pericol pentru mine. Nu ca as avea multe de ascuns...

Si acum, istoria zilei de astazi: cheful.
Cheful este starea de spirit care ma face/motiveaza sa intreprind ceva. Din pacate, in ultimul timp ma ocoleste din ce in ce mai des. S-ar parea ca atinge si acest blog. Si somnul... Si prin urmare, nu voi mai scrie despre nimic.

...
Atatia oameni. Atatea povesti. Fiecare om are o poveste atat de frumoasa de spus. Incredibil cat de nepasatori putem fi fata de povestile lor. Stau si ma gandesc la o chestie. Exista un subiect despre care nu stiu nimic, dar stiu ca, pentru a ma documenta despre el imi trebuie doar 5 minute, si atunci imi dispare cheful de a mai face asa ceva. Singura concluzie la care ajung este ca este prea multa informatie. Omul este asaltat de prea multa informatie, si atunci este nevoit sa o filtreze. Spuneam ca mi-ar place sa invat toata viata. Este adevarat, dar cu dramul. In ziua de astazi s-a ajuns ca cantitatea de informatii sa fie mult mai mare ca capacitatea umana de retinere de-a lungul unei vieti. Imi imaginez cu placere cum in vremea anticilor, un om putea fi expert in toate domeniile stiintei precum si atlet desavarsit, deoarece setul de cunostinte din acea vreme era extrem de redus. Ma gandesc cu groaza cum ar fi ca cei care creeaza toata tehnologia de care am devenit dependenti sa dispara. Hm, ce vreau sa spun e ca e greu de crezut ca un om ar mai putea crea ceea ce se produce la nivelul unei corporatii intregi. Si aici ma refer la produsele electrice, care integreaza din ce in ce mai multa inteligenta, compusa din mii de componente gandite separat de mii de oameni. In acest moment, ceea ce mai putem percepe noi este doar un nivel foarte inalt de abstractizare, o poveste a ceea ce se intampla in realitate. Cred ca s-a ajuns deja sa se intample ca in fizica: nu se stie exact ce se intampla, dar se banuieste ca fenomenul este ... Sau cel putin, se va ajunge in curand... Si probabil astfel va aparea si inteligenta artificiala, din limita inteligentei umane.

Sa sustin aceasta argumentatie: orice calcul, privit de la o anumita scala, are o anumita precizie. In viata de zi cu zi, precizia este suficienta, de exemplu, nimeni nu va observa niciodata ca atunci cand merge cu autobuzul i se schimba dimensiunile fizice in directia deplasarii... Insa, cand se ajunge la o anumita scala, nivel la care s-a ajuns tehnologic, apar anumite inconsistente care strica modelul initial. Momentan aceste inconsistente sunt cuprinse intr-o marja de eroare, dar se va ajunge la un moment in care marja de eroare va trebui coborata si efecte necunoscute vor aparea. Stiu ca sunt extrem de vag, aici las libertatea celui care citeste sa-si imagineze ce vrea, si ce poate, deoarece ce zic este doar o ipoteza. Nu stiu ce va fi, am doar o banuiala, un sentiment.

Sa vedem, poate mi-a venit cheful ;)...

Si totusi

Imi este somn.
As vrea sa scriu, dar s-ar parea ca zana inspiratiei m-a parasit asta seara.

O impresie a zilei de astazi? TV-ul nu face bine la sanatate. Eu sunt revoltat de faptul ca, pentru a vedea un amarat de film de o ora jumate trebuie sa suport 1 ora de reclame. Mi se pare un abuz psihologic. Stiu ca e o prostie ce zic acum, dar acesta este doar un mic exemplu al indobitocirii treptate la care oamenii sunt supusi. Cum oare copiii din ziua de astazi sa nu invete mai degraba despre anumite personalitati ca Andreea Esca, Andreea Marin, etc..., decat despre... cine oare? Mai exista ceva?

Te uiti la reclame. Ce vezi? Oameni fericiti, oameni care arata perfect, oameni care au un confort evident peste medie... Si apoi ti se prezinta un anumit produs care se incadreaza perfect in acest peisaj.

Si realitatea omului care se uita la reclama este cu totul alta. Cel putin la noi, aici, in tara, discrepanta dintre ce se spune ca este si ce este de fapt, este foarte mare. Te uiti la omul de langa tine si nu-l vezi fericit, ci intotdeauna invidios pe vecinii lui, ingandurat de probleme, ingrijorat de ziua de maine.

Ma gandeam la o chestie... astazi am trecut pe langa un om, un batran. Il stiam cat de cat, mai demult obijnuiam sa-l salut. Am trecut o data pe langa el, cand ma duceam la cumparaturi. Batranul se clatina si gesticula foarte ciudat. M-am simtit putin ciudat sa trec indiferent pe langa el, si totusi am trecut. La intoarcere, iar am trecut pe langa el. Mai intai eram in spatele lui. M-am uitat la felul in care merge: se vedea clar ca sufera, caci la fiecare pas scotea un oftat, si, dupa doi-trei pasi, trebuia sa se sprijine de ceva. Si de data asta am trecut pe langa el fara sa fac nimic, fara sa-l intreb daca se simte bine sau daca are nevoie de ajutor. M-am simtit oribil. Si mi-am adus aminte caci totusi eu sunt tipul de om care uneori reactioneaza la anumite asemenea situatii speciale.

Eu cred ca foarte putini oameni ar fi reactionat sa-l ajute pe acel batran. Ceea ce este foarte trist. Suntem atat de prinsi in chinul nostru numit viata incat nu ne mai intereseaza cei din jur, ci doar binele nostru, mai ales al nostru, si poate al catorva apropiati. Nu mi se pare corect. Oamenii din ziua de astazi functioneaza ca o turma. Cand un semen este incoltit, nimeni nu reactioneaza. Acest lucru este valabil si pentru hotii din autobuze. Toti suntem invatati cum sa ne protejam sa nu fim furati, deci, implicit, sa acceptam pasivitatea de a fi furati, daca nu suntem atenti, in loc sa fim invatati cum putem reactiona in asemenea situatii pentru a ne apara sau pentru a-i apara pe cei din jur. Dupa cum o arata si filmele, toti asteapta ca din senin sa apara un erou care sa-i salveze (vezi Spiderman, Superman, etc...), ceeea e o prostie. Societatea ne invata sa fim pasivi. E dureros. Cand se intampla ceva pe langa tine, trebuie sa reactionezi, caci de aceea ai fost educat si ai vointa in tine, si mai ales respect.

Societatea este un sistem de reguli fixe. Indiferent de felul de a fi al omului, castigat la nastere, societatea il transforma intr-un om social, docil, de duzina prin prisma comportamentului. Fiecare om are un set de reguli stricte pe care le urmeaza, conform statutului social. Nu exista libertate.

Legat de libertate, un om nu vrea sa fie liber. Un om vrea sa fie controlat. Un foarte bun exemplu pentru asa ceva este armata, unde un om accepta de buna voie sa fie controlat, sa fie trimis la moarte pe baza unor principii, reguli care nu sunt ale lui, ci ale sistemului in care traieste. Si totusi, acel om este fericit. El isi exprima fericirea prin libertatea restransa permisa de lantul care-l strange intr-o anumita pozitie sociala, localizare fizica, etc...

E ciudat, dar orice om este liber, si totusi nu are voie sa-si paraseasca tara. Este liber sa se plimbe pe unde vrea, dar atata timp cat nu incearca sa intre intr-o casa care nu-i a lui, intr-un loc interzis, etc... Este liber sa fumeze, dar atata timp cat o face acolo unde trebuie. Este o prostie. Un om nu vrea libertate. Vrea doar un motiv. Un motiv sa traiasca. O scuza. Iar daca se ofera cineva sa-l indrume, sa-l oblige sa faca ceva, este cu atat mai multumit. Stiu ca vei zice ca aici nu eshti de acord cu mine, dar trebuie cu totii sa recunoastem ca nu suntem originali in nimic din ce facem. Tot ce facem este copie: copie dupa altii, copie dupa natura, copie dupa orice. Nimic nu este original. Totul este obtinut prin observarea si intelegerea partiala a regulilor naturii.

Traim intr-un loc pe care nu-l intelegem. Ne-am creat propriul nostru set de reguli (societatea), ignorand cel deja existent (natura).

Literatura intotdeauna a fost domeniul de avangarda in privinta viitorului omenirii. Va fi interesant daca anumite prevestiri sumbre se vor adeveri. Realitatea se schimba sub ochii nostri. Societatea umana nu se poate lauda ca are o istorie prea indelungata fata de alte structuri ale naturii.

Ma opresc caci sunt tentat de a pune intrebari cu "oare?". Inca nu e cazul. Cert e ca societatea este cea care ne permite sa traim, fara ea am fi niste salbatici cu singurul scop de a supravietui de la o zi la alta. Asa macar, eu cel putin, imi pot permite sa imi port gandul departe in nori.

Iti doresc un soare calduros.

Faramitze

Asa as defini un om.

Un diamant. Un diamant spart in mii de bucatele, unele pierdute, altele imprumutate; unele mai mici, altele mai mari; unele colorate in culori vii, altele in nuante de gri.
Scopul vietii este refacerea acelui diamant. Dragostea cica ar fi un asemenea leac. Am auzit odata cum ca au fost doi oameni fericiti, sot si sotie, ce au trait toata viata lor multumiti sa fie unul cu celalalt. Am ramas mut de uimire. Inca nu-mi vine sa cred. Nu pot sa cred. Cred in faptul ca doi oameni pot fi compatibili, dar doar pana la un anumit grad. In orice relatie, indiferent daca este intre iubit si iubita sau intre doi pasageri ce impart aceeasi banca in autobuz, sau intre un client si casierita, fiecare incearca sa-l manipuleze, sa-l schimbe pe celalalt astfel incat sa i se conformeze regulilor lui, caci, la urma urmelor, fiecare incearca sa-si faca viata proprie mai usoara. Un om, ca orice animal, pentru a putea supravietui intr-un loc trebuie sa i se adapteze, si de aceea ori transforma acel spatiu, ori se transforma pe el insusi pentru a se integra acelui spatiu.

In ziua de astazi, spatiul de miscare, universul lui social este mic, indiferent de cata libertate de miscare ar parea ca are, dar, oricat de mic ar fi, acele bucatele de diamant care-l definesc sunt presarate in fiecare coltisor, astfel incat persoana respectiva sa se poata regasi.

Spuneam ca scopul e de a le strange pe toate, nu de a le imprastia. Da, nu am gresit. Dar, nu trebuie uitat faptul ca omul este o fiinta sociala si este nevoit sa interactioneze cu semenii lui, si astfel sa "piarda" firmituri de diamant. Ce se poate intampla este ca aceste firmituri sa acumuleze si alte firmituri, intamplari, evenimente, vorbe, sau sa se piarda de tot. Atunci cand acestea se pierd nu mai pot fi recuperate, si acel diamant initial nu mai poate fi niciodata reintregit. Si totusi, omul nu va duce niciodata lipsa bucatelelor deoarece, ca o fiinta complexa ce este, are o foarte mare cantitate de asemenea bucatele.

Asadar, scopul omului este de a strange cat mai multe firmituri de diamant, nu pe toate. O relatie de dragoste puternica intre un barbat si o femeie poate acumula mai multe asemenea firmituri, dar eu cred ca nu poate fi niciodata suficienta, caci omul, ca fiinta rationala, nu poate fi redus doar la sentiment, si chiar mai rau, la fizic.

Fiecare gand, fiecare actiune a unui om consuma o bucatica de diamant, caci acest diamant este fiinta umana, vointa, dar si simtirea omului, si fiecare actiune, gand pe care om il are implica sacrificarea unei stari mentale.

Conform logicii actuale, imaginea la care ajung este cea a drumului presarat cu firmituri de paine din povestea lui Hansel si Grettel, impresia pe care o am e ca pentru a avea o viata reusita si fericita trebuie sa presari acele bucatele de diamant si apoi sa le culegi una cate una pentru a-l reintregi.

Un om este un conflict permanent intre diversele directii presarate cu firmituri de diamante. Un om tanar isi explica pofta de viata prin faptul ca are inca mare parte din diamant si incearca sa-l presare prin toate partile, in timp ce un om batran are din ce in ce mai putine astfel ocazii, si doar mai incearca sa stranga ce mai poate gasi. Toata viata presaram si in acelasi timp strangem. Presaram prezenta noastra, culegem amintiri.

Pana la urma, tot ceea ce suntem este reprezentat de cum ne vad ceilalti. Un exemplu elocvent pentru asa ceva este un bastan gras, cu lantoaie de aur pe el, cu o gagica foarte tanara, imbracata foarte sumar si sexy. El este reprezentat de ea prin faptul ca el vrea sa atraga privirile, vrea sa demonstreze ca are cu ce, si de aceea, deoarece fizicul lui nu-i permite, si nici manierele, isi "trage" o fatada in persoana ei. Felul lui de a fi se oglindeste in felul ei de a arata. In acelasi timp, felul ei de a fi se oglindeste in felul lui de a arata: ea vrea sa fie bogata si atat. Poate nu vei fi de acord cu mine asupra acestui exemplu, draga cititorule, dar asta se datoreaza doar faptului ca nu am reusit sa ma exprim suficient de bine.

Iti urez o liniste adanca,
Al tau.

Vor veni zile mai bune

Nu e corect. S-a ajuns ca pregatirile pentru joc sa fie mai importante ca jocul in sine. Jocul este mijlocul prin care fiecare personaj implicat isi poate masca activitatile, scopurile. Jocul in sine nu mai are valoare, nu mai are semnificatie.
Daca e sa dau un exemplu concret, cel mai simplu ar fi sa ma refer la un meci de fotbal: i se face reclama, toata lumea se pregateste pentru el, se fac pronosticuri, calcule, se dau deja premii, bonificatii, se considera deja castigat, ignorandu-se total "realitatea de pe teren". Dupa cele 105 minute de rigoare, toti se acuza unii pe altii de cauza esecului, se cauta solutii teoretice noi, ignorandu-se total scopul fotbalului: acela de a vedea doua echipe care practica un joc frumos, cu daruire, fara importanta scorului.

Asta-i si situatia in alegerile din ziua de astazi de la noi. Nimeni nu ofera nimic pentru viitor, doar se lauda cu asa zise realizari, sau arunca cu noroi in adversari. Nu e normal ce se intampla. Scopul alegerilor nu este de a gasi cu tot dinadinsul partile cele mai urate din oameni, de a scoate la iveala scarba alegatorilor, ci de a decide unul dintre cei mai buni conducatori care sa duca tara spre prosperitate. Stiu ca suna ceausist; oricum, situatia actuala tot intr-o extrema a denaturat, in extrema opusa spuselor mele: mijloacele au devenit scop, iar scopul paravan pentru ele. Eu as vrea sa votez un om onest, care sa vrea sa faca ceva pentru ca-i pasa de cei din jur, nu de banii lor. Competitia nu ar trebui sa fie de forma: vezi ca ala-i mai rau, asa ca alege-ma pe mine, caci asta inseamna de fapt ca nu avem nici o optiune.

Merg la vot pentru a-mi spune o parere: parerea mea nu conteaza. Nu simt nimic cand pun stampila, nici macar nu cunosc numele pe care pun stampila. Si nu cred ca-i din vina mea.